Nicio viață nu este prea mică încât să nu merite să fie salvată”. Era crezul Luanei, tânăr și minunat veterinar din București, un om care iubea viața, copleșind cu bunătate și grijă nu numai viețuitoarele pământului, de la mic la mare, ci și oamenii și natura-pădurile defrișate fiind una din marile ei durerei.
Un om de excepție, o fată frumoasă și la suflet și la chip, a cărei dispariție tragică și traumatizantă de acum doi ani mi-a schimbat brusc percepțiile asupra dreptății divine. S-a așternut în sufletul meu întunericul, mânia, revolta, dar și dorința de a duce mai departe crezul ei, pentru a avea măcar iluzia că nu a fost totul în zadar, și pentru a putea continuă, noi-cunoscuți, necunoscuți, prieteni, familie, oameni de pretutindeni- dragostea Luanei, dorința ei de a salvă tot ce poate fi salvat în jurul nostru.
Pe lângă operațiunile de salvare a animalelor de pe stradă, din ogrăzi, ferme, sau a celor mai puțin obișnuite, cum ar fi lilieci, vulturi sau vulpi, unul din visele ei dragi era să planteze cât mai mulți copaci. Iar visul început în timpul vieții a luat o mare amploare după ce Luana a murit, lăsându-ne nouă această sarcină. Și pentru că, împreună cu prietenul ei, tot medic veterinar, au călătorit în multe țări pentru a se implica și a se familiariza cu viața animalelor sălbatice, și cum oamenii care se aseamănă se-adună, indiferent de barierele lingvistice sau de distanțele dintre ei, visul Luanei a început să prindă contur.
Veți fi uimiți să aflați ce impact a avut scurtă ei viață asupra zecilor de mii de oameni din toată lumea; oameni care nici măcar nu o cunoșteau, dar care au plantat copaci ce-i poartă numele, păduri întregi, în toate colțurile lumii, de la India până în Australia, Japonia, Noua Zeelandă etc, și care vor continuă să o facă atât pentru a-i cinsti memoria cât și pentru a face lumea un loc mai bun de trăit.
Suferința este peste tot în lume și îmbracă multe forme, însă depinde de noi dacă trecem nepăsători pe lângă ea, întorcând capul, sau dacă încercăm s-o alinăm, cu grijă și multă iubire; mai timid, la început, de exemplu salvând un melc din mijlocul străzii și repunandu-l în iarbă, hrănind cu miere o albină obosită de drum sau ajutând o veveriță să traverseze în siguranță (nu încurajez sinuciderea, să fim înțeleși).
Apoi, mai puțin timid, mai ales că iarna se apropie și că pisicuțele de pe stradă vor muri de frig: încropind câteva cuști-adăposturi lângă bloc, o conservă caldă sau altceva de mâncare și, de ce nu, chiar o adopție temporară pe perioada iernii.
Și apoi, depășind limitele timidității, ajutând și întrebându-i pe cei din jur dacă au nevoie de ceva; o haină, un ceai fierbinte, un mic serviciu făcut unei persoane cu dizabilități sau orice, oricui ar avea nevoie. Fără să-l cunoaștem, fără să ne-o ceară.
Că binele pe care îl facem se vă întoarce înzecit la noi, mai devreme sau mai târziu, permiteți-mi să nu cred și să nu mă bazez pe asta. Dar pentru acel melc, albină, porumbel salvat, om căruia i-am spus o vorbă bună când avea cea mai mare nevoie, fiți convinși că viața s-a schimbat în acel moment. Că noi am schimbat-o. În bine.
Și nu uitați: „nicio viată nu este prea mică încât să nu merite să fie salvată”
