După un sfert de secol de degradare constantă a politicii româneşti, cred că anul acesta am ajuns într-un punct mort în care, ca să parafrazez un slogan de calitate îndoielnică a unui partid, un alegător exigent, cu principii, insensibil la populisme şi cu adevărat preocupat de viitor nu prea are cu cine să voteze.
PSD este partidul cel mai bine aşezat în tranşeele electorale. Este singurul care are o strategie clară şi consecvenţă, adică o combinaţie de populism dens, care nu mai vizează doar electoratul ţintă, ci şi clasa de mijloc, alegătorii cu studii superioare, astfel încât îmbină creşterile de salarii cu consistente scăderi de fiscalitate. Programul precum sacul lui Moş Crăciun bine promovat, bine sintetizat, inclusiv grafic, are o sustenabilitate cel puţin discutabilă, însă după cum ştim electoratul nu este un campion al detaliilor.
PSD nu are un premier desemnat, o ambiguitate pe care o consider voită, pentru a-i da posibilitatea lui Liviu Dragnea, un condamnat penal împiedicat de lege să acceadă în această funcţie, să fie principalul vector de imagine al PSD în campanie pentru mobilizarea maximă a activului de partid.
PSD are o listă întreagă de candidaţi cu probleme penale în diferite stadii, ceea ce îl face absolut indezirabil pentru electoratul cu principii, dar mă tem că nu are niciun impact pentru alegătorii tradiţionali ai partidului.
Lângă PSD stă ALDE, partid căruia i-a încredinţat într-un fel mesajul cel mai aprig anti-justiţie. E greu de spus dacă partidul lui Călin Popescu Tăriceanu, fără structuri locale solide şi măcinat de o luptă surdă între liberali şi conservatori, ar face singur pragul, însă nu am nicio îndoială că PSD îi va asigură oricum intrarea în Parlament pentru a avea cu cine să completeze majoritatea spre care pare să se îndrepte.
De partea cealaltata, nu cred că PNL s-a aflat vreodată într-o situaţie mai proastă decât acum. Fără lideri autentici, fără imaginaţie, fără strategie, fără programe consistente şi, mai ales, bine comunicate, şi fără mesaj, liberalii sunt ca o maioneză tăiată.
Dacă până la intrarea în conul penal a lui Vasile Blaga, măcar din punct de vedere organizatoric partidul era cât de cât stabil, acum haosul este total. Da, este adevărat că au listele cele mai curate, dar cu doar atât nu reuşesc să facă diferenţa.
Singura lor speranţa este asocierea cu Dacian Ciolos pe care PNL s-a străduit din răsputeri să-l facă vector de imagine. Dacă iniţial părea că au reuşit, mariajul fără chimie între premeir şi partid s-a răzbunat într-un recent interviu în care dl Ciolos s-a disociat de de campania liberalilor, declarând aproape explicit că nu are încredere în proiect.
Dl Ciolos, la rândul sau, are o atitudine ciudată, duală dacă nu chiar duplicitară: şi în afară campaniei şi pe afişele electorale, pe care nu şi le asumă, dar de pe care nu a cerut expres să fie scos, nemulţumit de programe, dar fără a se implica, ca potenţial candiat, în elaborarea lor, deranjat de lipsa dezbaterii pe fond, dar refuzând obstinat să între în ea, chiar pe chestiuni principiale de maximă importanţă precum fiscalitatea.
Nici călăre, nici pe jos, premierul însuşi pare a fi interesat mai degrabă de aşezarea la masă întinsă, decât de efortul pregătirii ei. Ceea ce sigur că accentuează şi frustrarea liberalilor, şi deruta electoratului.
USR s-a baricadat în nişa antisistem şi atunci când încerci să-i scoţi de acolo pentru o vedea şi care este o oferta pozitivă descoperi cu stupoare ca ştiu un singur lucru cu certitudine: că nu vor scădea taxele şi asta doar pentu că ceilalţi oferă scăderi de taxe.
În rest nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, nici cu cotă unică nici cu cotă progresivă, nici cu LGBT, nici cu familia tradiţională. Că în celebrul “Forrest Gump” ei sunt că o cutie de boamboane despre care habar nu ai ce are înăuntru decât după ce muşti. Şi totul e să nu descoperi acolo cucută.
Cât despre integritate, mai descoperim din timp în timp câte un candidat, precum dna Bîzgan, care în timp ce era consilier al ministrului Economiei a devenit membru în consiliile de administraţie ale două companii din subordinea ministerului, de unde îi vin 7000 de lei pe lună şi la care nu a renunţat odată cu intrarea în politică.
USR este aşadar un partid pentru care cel mai mare eşec ar fi să fie nevoit să guverneze, adică să pună în aplicare ideri, viziuni şi proiecte pe care nu le are. Bula de săpun s-ar sparge extrem de repede.
În plus, pentru un alegător care are cât de cât habar de politică e foarte greu de înţeles cum ar funcţiona o coaliţie de guvernare în condiţiile în care USR refuză obstinat orice colaborare formalizată post electorală cu PNL, iar cele două partide se detestă..
Dl Iohannis este retras constituțional din campanie, baricadat în singura condiție să nu îi fie propus un premier penal, de parcă chiar ar aștepta o victorie a PSD în raport cu care să stea în cea mai bună poziție, adică opoziția, în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2019.
Nu știu ce ar fi de ales din această stranie combinație electorală. Votul negativ? După atâtea voturi negative și el și-a pierdut în bună măsură semnificația. În plus, pentru așa ceva e nevoie de o emoție care lipsește. Blazarea, indiferența domină.
În aceste condiții, dacă nu apare ceva cu totul excepțional, mă tem ca ne ducem spre un mare absenteism și o periculoasă victorie a PSD al cărui marș nu pare împiedicat de nimic. ll
