Comunismul ne-a tăiat ca pe o maioneză, după cum îmi spunea poeta Ana Blandiana, în urmă cu vreo cinci ani. A fost un regim ilegitim, fără nici cea mai mică susţinere populară, impus din afara ţării. Ne-a stricat sufletul prin crearea de mutanţi sociali – pleava societăţii a devenit elită, iar elita a fost trimisă în exil sau ucisă în temniţe. Comunismul a „valorizat” ceea ce este mai urât în om – trădarea, delaţiunea, prefăcătoria, furtul în toate formele sale. Ceea ce se întâmplă astăzi în politica românească este consecinţa directă a acestui cancer moral cuibărit, cu peste 70 de ani în urmă, în sufletul poporului nostru. Rupeţi-vă puţin din timpul de cumpărături sau din cel de „loisir”-uri de week-end şi cercetaţi aceste lucruri. Sunt la un click distanţă de dumneavoastră.

Veţi afla (sau vă veţi reaminti), printre altele, de ororile săvârşite la Aiud, Gherla, Sighet, Râmnicu Sărat, Piteşti, Poarta Albă şi în multe alte colţuri de Românie unde au fost „organizate” penitenciare după model sovietic, între anii 1945 şi 1989. Opt sute de mii de români au murit în temniţele comuniste, de foame, de frig sau de boli cauzate de condiţiile de detenţie. Singura lor „vină” a fost aceea de a se opune regimului. Între timp, afară, în lumea aşa-zis liberă, tovarăşii construiau de zor „omul nou” pe care-l vedeţi astăzi la posturile româneşti de televiziune, în instituţiile publice şi chiar în comunităţile din străinătate. El este „întreprinzător”, îşi dă cu părerea despre orice deşi nu se pricepe la nimic, n-are nici măcar o urmă de ruşine şi stă cu ochii numai după furtişaguri. Mizează pe faptul că nimeni nu-l ia de-o aripă să ţi-l azvârle afară de teamă să nu se murdărească pe mâini.

Lichele „rafinate” au compromis speranţele oamenilor nealteraţi moral care, prin votul lor de după 1989, au încercat să reînnoade tradiţia istorică românească, acel fir de aur rupt mitocăneşte de bocancul sovietic urât mirositor.

Cei de teapa asta, mici secături utile, au fost şi sunt cei mai buni ţuţeri ai puternicilor zilei. Ei sunt gata oricând „să facă loc” în jurul oamenilor sistemului, să-i atace parşiveşte pe cei competenţi şi cu bun-simţ care le miros impostura şi lipsa de caracter. Țuţerii sunt mereu lângă „cine trebuie”, dau din coate, nu ratează niciun eveniment unde se pot face văzuţi. Ei „muncesc” disciplinat, asemenea diavolului, fără să lase în urmă nimic folositor celor din jur.

Numai că lichelismul plămădit în comunism a luat şi forme mai „rafinate”. Aşa se explică, de pildă, eşecul partidelor româneşti care se proclamă „de dreapta”, în frunte cu PNL. Lichele „rafinate” au compromis speranţele oamenilor nealteraţi moral care, prin votul lor de după 1989, au încercat să reînnoade tradiţia istorică românească, acel fir de aur rupt mitocăneşte de bocancul sovietic urât mirositor. Cum au reuşit? Fundamentând „ideologic” apariţia în peisajul public a unor derbedei structurali şi ajutându-i să se caţere până la cea mai înaltă funcţie în stat. Amuzant este că, deseori, lichelele „rafinate” şi-au luat un picior în figură imediat după ce i-au săltat peste zid, cu proprii umeri, pe aceşti derbedei, însă au preferat să tacă pentru că tăcerea le-a fost plătită cu bani de la bugetul statului.

Deprinderile spurcate din perioada comunistă – linguşirea, perierea, cântarea în strună – nu se manifestă numai la persoanele de proastă calitate, la elementele primare, la grobieni pur-sânge. Acestea au intrat şi în „sângele albastru” al unor intelectuali, oameni de la care ai fi avut oarece pretenţii. Degringolada dreptei româneşti de astăzi este atribuibilă, în principal, acelora care şi-au făcut un idol din Traian Băsescu. Fostul preşedinte care, iată!, etalează un noroc politic ieşit din comun (a intrat „la mustanţă” în Senat, după ce tot „la mustaţă” a câştigat două runde de alegeri prezidenţiale), n-a fost niciodată un lider de dreapta. De fapt, n-a fost niciodată un lider pentru că în preajma lui n-a crescut nimic, niciun proiect de ţară, niciun politician de bună calitate. Dar asta este o cu totul altă discuţie.

Ceea ce a reuşit Traian Băsescu a fost să compromită dreapta şi să-i fărâmiţeze electoratul. Fuziunea PNL cu PDL-ul de tristă amintire al unor Udrea, Videanu şi Berceanu a adus mari prejudicii electorale liberalilor. Apariţia PMP, o adunătură de băieţi „întreprinzători”, asemenea celor descrişi mai sus, şi a ALDE, condus de Călin Popescu Tăriceanu, partenerul de tandem al lui Traian Băsescu la alegerile din 2004, a amplificat scârba de politică a unui segment important de electorat. De aici şi absenteismul ridicat de la alegerile parlamentare de săptămâna trecută (numai 39,5% din electorat şi-a exprimat opţiunea).

Păcat de neochirurgul Leon Dănilă – da, da, academicianul acela bătrân care se deplasează cu metroul şi a cărui poză a circulat pe Facebook. Bietul profesor a crezut că poate da un exemplu pozitiv oamenilor de bună-credinţă în privinţa implicării în politică şi s-a lăsat convins să deschidă lista de candidaţi a PNL pentru Senat. Probabil că fără el, liberalii ar fi obţinut un scor şi mai mic la aceste alegeri. Pentru cine nu ştie, Leon Dănilă figurează printre cele cinci sute de genii ale secolului XX, alături de Albert Einstein, şi este considerat cel mai bun neurochirurg din Europa.

Anul maimuţei de foc, după zodiacul chinezesc, ni l-a făcut pe Leon Dănilă coleg de Parlament cu Traian Băsescu. Şi cu alţii, poate la fel de inadecvaţi în forul legislativ al ţării. Acesta este tabloul social în care „omul nou” al comuniştilor este zugrăvit ca personaj principal. Amestecarea valorilor cu exponenţii descurcărelii naţionale, nu va fi în favoarea celor dintâi şi nu va duce la primenirea clasei politice româneşti. Mai avem de aşteptat. Să vedem cât timp şi dacă istoria mai are răbdare cu noi.