Nesimțirea

Nesimţirea nu înseamnă doar lipsa „celor şapte ani de-acasă”. Lipsa empatiei sau, mai simplu, refuzul de a te pune în locul celuilalt denotă o boală sufletească.

Adesea îl tratăm pe vreunul drept „nesimţit” luându-ne după manifestările sale exterioare. Numai că boala pe care i-o atribuim are şi o formă de manifestare interioară. De fapt, acolo este sursa necazurilor pe care nesimţitul le produce.

Din punct de vedere creştin, nesimţitul este un om aflat într-o mare suferinţă pentru că îşi cunoaşte starea. Sau măcar o intuieşte. Nesimţitul merită compasiune, dar nu trebuie lăsat de capul lui. El trebuie izolat pentru a nu produce prejudicii altora, concomitent cu efortul de a-i arăta bunăvoinţă spre îndreptare. Cine are însă timp pentru nesimţiţi în ziua de astăzi, mai ales că numărul lor creşte cu o viteză alarmantă?

Mulţi oameni decenţi găsesc că e mai eficient să le imite comportamentul, pentru a se proteja, decât să lupte „cu morile de vânt”, în speranţa unei societăţi mai bune. Aşa am ajuns la relativizarea noţiunilor de bine şi de rău, de moralitate şi imoralitate. Ceea ce în urmă cu două decenii era considerat inacceptabil ca manifestare socială, acum a devenit dovadă de isteţime şi lipsă de inhibiţii.

Marea„deschidere intelectuală” pe care o trăim are ca portdrapel individualismul. Fiecare încearcă să-şi obţină starea de bine, cugetând din ce în ce mai puţin asupra consecinţelor pe care acţiunile sale le au asupra celorlalţi. De pildă, un grup de adolescenţi urlă şi se scălâmbăie într-o staţie de metrou, lovind cu sete un pantof de copil mic, căzut probabil din vreun cărucior. Pantoful transformat în minge îi loveşte şi pe alţii. Curios, aproape nimeni nu reacţionează. Martorii fără voie ai acestor manifestări hormonale, neţinute-n frâu de o educaţie prealabilă, au căştile telefoanelor inteligente adânc înfipte în urechi. Şi privirea goală.

Suntem îndreptăţiţi să bănuim că unii dintre martori vin obosiţi de la serviciu. Şi că poate au ei înşişi astfel de adolescenţi acasă. Numai Dumnezeu ştie dacă şi-au făcut timp să le spună că nu se urlă în public şi că nu se joacă fotbal cu obiecte pierdute, pentru simplul fapt că proprietarii ar putea încerca să le recupereze.

„Cine se simte deranjat n-are decât să-şi ia o pereche de căşti!” – este „rezolvarea” contemporană a acestui mic incident urban. N-arerost să ne gândim serios la ce va fi mâine pe străzi ca urmare a relativizării tuturor regulilorde convieţuire.

Alt exemplu, tot din Montreal, Quebec, Canada. S-a constatat (?!) că bicicliştii nu opresc niciodată la semnul „Arrêt/Stop”, în pofida campaniilor de sensibilizare (?!) a acestora. Urmarea? S-a propus oficial să se elimine această obligaţie legală pentru biciclişti.

Problema de fond a societăţii actuale – româneşti, canadiene sau, pe scurt, a celei de tip occidental – este că şcoala formează nesimţiţi pe bandă rulantă. În sensul producerii unor indivizi dresaţi să nu mai simtă nimic pozitiv pentru colegul de bancă. Trebuie s-o recunoaştem, cam de acolo pleacă relaţionarea cu lumea. Copiilor din şcoala primară nu li se explică faptul că nu-i bine pentru ei să se înghesuie ca bezmeticii, cu ghiozdanele în spinare, pe uşa şcolii sau că n-are niciun rost să-şi facă părinţii de râs aruncându-le în scârbă, la picioare, hainele şi bocancii, atunci când aceştia vin să-i ia acasă. Astfel de copilaşi sunt bicicliştii de mâine care nu vor mai respecta nicio regulă. Tot dintre ei vor fi „selectaţi” şi medicii cu simţul răspunderii, judecătorii şi funcţionarii publici. Ca să nu-i mai amintim pe cei care vă asfaltează străzile…

Părinţii „moderni” sunt, deseori, prea ocupaţi cu viaţa lor socială, iar profesorii nu par deloc dispuşi să le mai facă treaba celordintâi. Nu se consideră plătiţi suficient şi, probabil, au şi ei un set de căşti pe acasă.

Când un preot bătrân a fost întrebat de un ucenic „Părinte, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: „Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”. Exact la fel stau lucrurile şi cu nesimţirea. Ştim cu toţii cum poate fi stârpită, dar e mai comod să băltim în ea.

George Radulescu
George Radulescu
George Rădulescu, senior editor la televiziu­nea Money.ro şi editorialist al ziarului Adevărul, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele "Un secol cu Neagu Djuvara" şi "În căutarea României pierdute". Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.

Ultimele articole

Articole similare