Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește nimic, e o replică din filmul Filantropica a lui Nae Caranfil. Acolo, personajul interpretat de Gheorghe Dinică profită de pe urma unei rețele de cerșetori cărora le scria poveștile necesare să atragă mila și banii trecătorilor.

Nu stăm ore în fața unui televizor, nu stăm ore încremeniți pe un scaun puțin comfortabil, într-o tribună bătută de soare, pentru a urmări loviturile directe, așii, greșelile neforțate făcute de doi jucători. Tot acest limbaj tehnic a fost inventat să le permită ziariștilor de sport să existe și să pară interesanți. Dacă ne pierdem tot acest timp la un meci de tenis, o facem pentru că acel meci ne spune o poveste. Avem răsturnări de situație, avem momente în care râdem, momente de tristețe. E ca într-un film bun, ca într-o carte bună.

Tenisul (sportul în general) a ajuns să fie de ani de zile dominat de o mână de oameni. Djokovic, Nadal, Federer, Murray sau Wawrinka sunt atleți desăvârșiți și publicul îi apreciază și îi iubește pentru ce fac pe teren și în afara lor.

În momentul în care intră pe teren, ei sunt clar favoriții. Spectatorii sunt acolo pentru ei. Îi privesc cu admirație din dosul ochelarilor de soare Ray-Ban, de sub pălăriile lor de soare șmechere (dacă își permit biletele în zonele scumpe din tribune) sau de sus, aproape de cer, de unde mușchii încordați ai feței lui Nadal se pot vedea doar cu binoclul sau în reluările de pe cele două mari ecrane care străjuiesc terenul de tenis din Montreal.

Și la cel mai mic semn că adversarul acestora are o șansă să câștige, ca un banc de rechini însetat de sânge, tribuna se aliniază în spatele celui mai slab, în spatele celui care poate face o poveste deja frumoasă, mai frumoasă.

Tribuna devine a doua inimă a jucătorului mai slab, pompează sânge proaspăt în picioarele sale obosite, îi întărește brațul cu care aruncă servicii spre 200 km la oră, îi face mușchii să vibreze din fiecare fibră.

Dacă ai 1.50 metri, crești brusc la 1.80 m. Dacă ai 1.80, te lungești la 2 metri. Prinzi orice minge, ajungi în locuri în care-ți era imposibil să ajungi.

Creierul tău se oxigenează la rate inimaginabile. Vezi limpede, liniile albe care fac diferența între a rămâne în viață și a muri, sunt mai late ca niciodată și fiecare minge trimisă spre adversar mușcă din ele cu poftă.

Asta s-a întâmplat joi, 10 august când, lipsit de alții idoli după eliminarea favoritului Milos Raonic, publicul din Montreal s-a aliniat în spatele unui Denis Shapovalov*, un puști de 18 ani, locul 143 în clasamentul ATP în acel moment, cu aceeași frenezie cu care se așteaptă un nou sezon din The Games of Thrones.

Și a meritat. Pentru că puștiul a scris una din cele mai minunate pagini din istoria tenisului, dăruindu-se total sportului și publicului și reușind să-și învingă unul din idoli, pe favoritul numărului 1 al competiției, spaniolul Rafael Nadal, privându-l astfel de revenirea (meritată), încă din această săptămână, în fruntea clasamentului ATP.

Lumea a vorbit imediat după meci de o altă poveste din Montreal. Era în anul 2005. Un anume Rafael Nadal, de 19 ani, a venit să joace la Rogers Cup. Ajuns în finală, el l-a învins pe unul dintre cei mai mari jucători de tenis pe care i-am avut: Andre Agassi. E adevărat, Nadal venea la Montreal după ce tocmai câștigase Roland Gaross și era deja în primii cinci jucători în clasamentul ATP. Povestea e frumoasă, dar e diferită.

Iar Nadal nu a ezitat să sublinieze acest lucru.

„A jucat foarte bine. Are un potențial excelent și tot ce-i trebuie pentru a deveni un jucător foarte bun. Dar nu știu dacă putem să comparăm. Vom vedea. Lăsați-l să aibă cariera sa. Nu-l comparați cu alții, probabil nu va fi bine pentru el. Eu am avut parcursul meu, el îl va avea pe al său”.

Și a venit ziua următoare. Când tribunele așteptau să vadă dacă acel tânăr de 18 ani mai poate scrie o poveste. Și a scris-o, ajungând în semifinalele Rogers Cup. Nu a fost un meci, a fost o altă poveste, cu Shapovalov pierzând primul set, câștigându-l pe-al doilea, greșind fără să-i fie frică de ridicol, amuzându-se și amuzând.

* Să amintim cât de importantă este existența unui turneu marepentru dezvoltarea tenisului într-o țară. Shapovalov avea o poziție în clasament care-l împingea în calificări. Organizatorii i-au oferit un wild card care i-a permis să intre direct pe tabloul final. Și pariul a reușit, tânărul jucător canadian urmând să-și facă debutul, după această competiție, în top 100 ATP.

 

Publicitate