Demult, cândva, a fost un timp în care am învățat să număr. Mai întâi până la zece. Și ai mei au fost îngrijorați că mă poticneam mereu la opt. Găseam cu greu ce urmează după. Mai întâi am crezut că după opt nu mai urmează nimic, dar înverșunarea lor mă convins că mai era un nouă și un zece. După aceia a fost mai ușor, până la douăzeci, pe urmă până la treizeci și așa mai departe. Demult, cândva, a fost un timp în care am învățat să număr. Mai întâi până la zece. Și ai mei au fost îngrijorați că mă poticneam mereu la opt. Găseam cu greu ce urmează după. Mai întâi am crezut că după opt nu mai urmează nimic, dar înverșunarea lor mă convins că mai era un nouă și un zece. După aceia a fost mai ușor, până la douăzeci, pe urmă până la treizeci și așa mai departe.

La început, ai mei erau  mândri dar și sceptici în același timp de capacitate mea de a număra. Chiar într-o seară, pe când ei bănuiau că dorm, l-am auzit pe tata: asta micu vad ca face progrese, dar n-o să fie niciodată un bun mecanic, dacă n-o să reușească să numere ca toată lumea.  În acea noapte speranța că voi reuși sa numar cat mai mult m-a ajutat să visez la cele mai ciudate motoare, pe care ca un adevărat erou, le reparam doar din priviri. Pentru că în treacăt fie spus, mecanic era tot ce se putea mai bun pentru ultimul vlăstar al unei familii de mecanici din tată-n fiu.

Acum  trebuie să recunosc  cu toată umilință că nu am ajuns deloc un bun mecanic în sensul în care se așteptau ai mei. În schimb înainte să număr până la douăzeci, am descoperit că mecanică oamenilor e mult mai interesantă decât cea a motoarelor. Drept care pentru un timp m-am concentrat asupra subiectului cu gândul că voi reuși să găsesc răspunsul la interactiuna dintre individ și societate.

Dar influența familiei m-au făcut să încerc alte drumuri, deoarece  în acel moment se zvonea că informatica va fi viitorul omenirii, drept care să fac bine și să urmeaz calea care va face un om din mine. Așa se credea pe atunci și mai sunt mulți încă care mai cred acest lucru, dar timpul mi-a dovedit că viitorul omenirii este de fapt omul.

Mașinile oricât de sofisticate sau « inteligente » ar fi, după opinia mea, nu vor ajunge nicicând să egaleze universul uman. Drept care îndată ce am reușit să trec de patruzeci cu număratul, am revenit la gândul cel dintâi și anume mecanica umană. Dacă în întreținerea echipamentelor de calcul, sau în logica codurilor binare, rutina se instalează destul de repede, mecanica umană mă surprinde în fiecare zi prin complexitatea ei.  De exemplu, ce se întâmplă între cea ce dorim și cea ce reușim? De ce plecând de pe aceeași linie, în teorie cu aceleași resurse, fiecare dintre noi ne trezim împrăștiați în viață, la distanțe și sensuri diferite. Cât de important rămâne aspectul material în reușita sau nereușita fiecăruia. Ce înseamnă de fapt și cum se poate contabiliza reușita individuală. Dar cea de grup ?

Deoarece întrebările depășesc spațiul acestui articol, o să încerc să va povestesc doar despre concluziile la care am ajuns acum când am reușit să număr până la șaizeci. În primul rând pentu a te realiză ca individ, nevoile materiale nu trebuie să constituie un element de stres. Excepțiile nu fac decât să întărească regula. În al doilea rând fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puțin dependenți de cei din jurul nostru. Deci a avea grijă de binele celor care ne sunt aproape, înseamnă implicit să avem grijă de noi înșine.

Din păcate societatea are în prezent o tendința contrarie, iar egoismul devine din ce în ce mai mult un mod de a fi. În al treilea dar nu în ultimul rând libertatea de mișcare și de gândire,  a devenit tot mai mult o lozincă politică, în realitate suntem din ce în ce mai bine îngrădiți de spectrul terorii.  Pentru toate cele de mai sus, sunt soluții. Totul e să vreți să le cunoașteți. Eu vă doresc un an școlar  instructiv și amuzant.

Ad