Copil născut şi crescut la Bucureşti, îmi amintesc că părinţii mei nu nu îşi permiteau să meargă la mare mai des de o dată pe an, ba chiar nici asta nu era garantat. Concediul fiind scurt, iar banii puţini, ai mei evitau hotelurile de lux de la Mamaia sau Neptun, multe din ele rezervate străinilor sau ştabilor timpului. Hazardul ne-a ajutat sa găsim însă o gazdă, tanti Lucica, în Tuzla, un sătuc de lângă Eforie Sud. Dormeam acolo, iar dimineaţă de acolo plecam pe jos până la plajă, în Eforie.
Gazda noastră din Tuzla lucra la Constanţa, la o cofetărie faimoasă, şi în cele câteva zile pe an cât stăteam acolo, aducea de la servici, special pentru mine, amandine cu glazură de ciocolată şi esenţă de rom. Copil fiind, aşteptam la poarta din faţa casei zgomotul maşinii care o aducea pe tanti Lucica de la servici, ştiind că în sacoşa ei se găsea mereu şi o cutie de carton cu amandine, jofre sau fursecuri.
Anii au trecut, eu am crescut, şi nu am mai mers la mare cu părinţii mei. Dar la liceul unde am învăţat, în Berceni, când ieşeam cu colegii de la cursuri, ne opream destul de des la cofetăria din colţ. Mă uitam cu atenţie la vitrina cu prăjituri de toate felurile, şi în final, alegeam tot amandina. Gusturile căpătate în copilărie sunt greu de schimbat.
Când am părăsit ţara, alegând Canada, nu mi-am dat seama la ce renunţ. Suntem într-un fel orbiţi atunci când ne abandonăm părinţii, bunicii, prietenii, amintirile, pentru promisiunea unei vieţi mai bune şi mai civilizate.
In Canada, pe dinafară, lucrurile mergeau aşa cum trebuia – autobuzul şi metroul veneau la timp, funcţionarii publici se purtau surprinzător de politicos, parcurile şi străzile erau cu precădere curate. Asta desigur, îmi plăcea, doar părăsisem ţară natală din cauza corupţiei, birocraţiei, şi satul de gunoaie aruncate peste tot. Pe dinăuntru însă, lucrurile nu stăteau la fel de roz. Lipseau prietenii, lipseau “uliţele copilăriei”, fotbalul la televizor si discutiile aprinse de după, bunicii erau departe, cu părinţii vorbeam la telefon rar, costul convorbirilor internaţionale fiind foarte ridicat. Sigur, treptat ne-am făcut noi prieteni, am mers la şcoli şi ne-am găsit joburi, ne-am luat maşini şi case, iar sentimentul înstrăinării parcă s-a mai ostoit.
Intr-o bună zi, fiind invitat la o aniversare la un prieten, acesta ne-a servit la desert cu …amandine. Frişca proaspătă era asezată peste o glazură de ciocolată aromată, care făcea crantz….iar mijlocul prăjiturii era imbibat cu un sirop superb, bazat pe esenţă de rom si vanilie. Acel gust paradisiac m-a făcut să redevin pe loc copil, o sumedenie de amintiri crezute dispărute au izbucnit la suprafaţă, m-am revăzut la Tuzla, aşteptând-o pe tanti Lucica la poartă. Aproape mi-au dat lacrimile.
Era condesat în acel gust special mai mult decât o prăjitură, era toată amintirea unei copilării fericite, al unui paradis uitat. Am aflat atunci că zâna cea bună care făcea acele prăjituri se numea Angelica, şi am vrut să aflu imediat adresa şi telefonul ei. Aşa a început o prietenie de 10 ani cu Dragoş, Angelica şi Cristina, întreţinută prin vizite din ce în ce mai dese, mai întâi la apartamentul lor, unde făceau prăjituri la comandă, iar apoi la Patiseria de pe bulevardul Decarie, numarul 5325. O cafea bună, a cărei aromă îmi amintea de după-amiezele liniştite de duminică petrecute cu părinţii mei in Romania, şi o prăjitură zemoasă, de neegalat, m-au făcut să trec cu brio prin ierni grele sau zile mohorâte, chiar dacă uneori trebuia să traversez două sau trei poduri ca să vin la cofetărie. Pentru mine, vizitele la Patiseria Angelica înseamnă mai mult decât un moft de duminică sau un desert bun. Este o părticică a vieţii mele. Acolo devin iarăşi copil, pentru că gustul amandinei este gustul copilăriei.
