Istoria ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie.
Dreptul popoarelor la autodeterminare este justificat în general într-o situaţie de persecuţie. Noul curent separatist catalan este bazat mai mult pe setea de revanşă istorică decât pe nevoi actuale reale.
Catalonia este probabil singura naţiune din lume care serbează drept zi naţională o înfrângere şi o pierdere de identitate. Gândiţi-va în ce spirit este educat la şcoală un copil catalan când i se vorbeşte despre 11 septembrie 1714.
Catalonia nu a fost niciodată un stat independent, ci a fost parte, pe rând, din Califatul Maurilor pentru mai puţin de un secol, apoi din Imperiul Carolingian, apoi din Regatul Aragonului. Sub regii Aragonului, Catalonia s-a dezvoltat mult, iar limba şi cultura au fost incurajate si respectate. Odată cu unirea Aragonului şi Castiliei, Catalonia îşi pierde privilegiile şi importanţa, iar în războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei a ţinut partea pierzătorilor (dinastia Habsburg). Din 1714, noua dinastie de la curtea Spaniei, (de Bourbon) reduce privilegiile Cataloniei şi o transformă într-o provincie oarecare.
Perioada industrializării aduce şi dezvoltarea economică a regiunii, plus revigorarea spiritului naţional şi dorinţa de recăpătare a autonomiei.
În timpul războiului civil, catalanii susţin Republica Spaniolă împotriva lui Franco, dar după ce Franco câştigă, Catalonia îşi pierde autonomia, iar limba catalană este interzisă în şcoli si administraţia publică.
După moartea lui Franco în 1975, Catalonia votează covărşitor (95%) în favoarea noii constituţii spaniole în decembrie 1978, constituţie care acordă autonomie provinciei şi dreptul de a folosi limba catalană în toate instituţiile publice.
Este exact această constituţie pe care astăzi separatiştii o contestă prin referendumul pentru independenţă.
Uniunea Europeană nu pare dispusă să intervină în disputa între Spania şi Catalonia, recomandând doar „respectarea constituţiei”. Guvernul actual spaniol nu este foarte iubit la Bruxelles, dar nici ideea de separare a unei regiuni dintr-un stat membru nu este în acord cu ideologia comunitară globalistă.
Nu poţi strâmba din nas la Brexit şi la MAGA, dar să aplauzi separarea Cataloniei.
Spania este printre ţările care s-au angajat să primească refugiaţi (16,000 promişi), dar guvernul actual, conservator, nu a depăşit în practică cifra de 1100. Catalonia s-a remarcat prin ambiţia de a primi „cât mai mulţi”…pe bani publici, iar primăriţa Ada Colau s-a evidenţiat prin lozinca „Vrem refugiaţi, nu turişti”.
Indiferent dacă va fi recunoscut sau nu referendum din 1 Octombrie, Catalonia trebuie să se aştepte la o migrare treptată dar consistentă a marilor întreprinderi care au sediul în provincie spre alte zone mai puţin tulburate (de pildă Valencia sau Malaga). Aşa a păţit Montrealul şi întreaga provincie Quebec în perioada de agitaţie naţionalistă între cele două referendumuri pentru separare de Canada, ambele pierdute (1970 şi 1995). Aşa a ajuns Toronto să crească şi să ajungă o mare metropolă, pentru că Montrealului i s-a urat cu binele. S-a ajuns la ironica situaţie ca şi cea mai veche banca din Canada, Banque de Montreal să aibă sediul central la …Toronto. Aşa vor păţi şi Barcelona şi Catalonia în următorii ani. Pentru că marile companii vor stabilitate, nu agitaţie.
Dar nu-i nimic, o să sosească milioanele de refugiaţi şi o să îi salveze economic, cu fantasticele lor calificări şi setea lor de succes…
