E dimineață în România, e după amiază aici în China. Ostapenko e deja la încălzire, mă așteaptă sa mă bată iarăși, cum a facut și la Roland Garros.

Mă uit în oglindă și acolo văd aceeași fetiță, aia mică din Constanța, tunsă băiețește, căreia îi plăcea să joace tenis la perete. „Ce tot zic oamenii aia de numărul unu mondial? Alea sunt Sarapova, Wiliams, Muguruza. Eu sunt Simonica cea mica, să stau cuminte la locul meu, drept cine mă cred?”

„Au dreptate cârcotașii, aia de spun mereu că nu sunt în stare de nimic. Ai avut noroc, fato, că ai bătut-o pe Serena acum trei ani, ai avut noroc și cu Sarapova, le-ai prins-o într-o zi slabă….vezi să nu ți se urce la cap.”

„Ce-i drept, cârcotașii aia nu au realizat niciodată mai nimic în viață, și nu suportă ca alții să reușească….dar dacă au dreptate? dacă nici eu nu am făcut mare lucru in viata? Mă compar eu cu marile campioane, cu Chris Evert, cu Navratilova, cu Steffi Graff? Ce să caut eu pe primul loc în lume? Eu mă uit în oglinda asta și tot ce văd e un copil timid caruia ii place sa bată mingea cu paleta…. Numărul unu? Povești…”

CITEȘTE ȘI:  Jucătoarea poloneză Agnieszka Radwanska se retrage din tenis

Ma ridic, arbitrul m-a chemat pe teren. Mă mai uit o dată în oglindă.

„Știi ceva, fato? Ce-ar fi să sparg odată oglinda asta? Și așa e cam veche. Hai s-o bat pe Ostapenko astăzi și cu banii câștigați îmi iau o oglindă nouă. Poate acolo o sa văd altceva decât pană acum. În fond, toți copiii cresc mari pană la urmă. Hai, la revedere, Simonica, am puțină treabă. Vorbim mai târziu”.

Ad