Înlăturarea, la New Orleans (Louisiana) a statuii generalului Robert Lee, eminent militar, care s-a ilustrat în timpul războiului de Secesiune din Statele Unite (1861- 1865) luptând de partea Confederației sudiste a creat o problemă de gestiune a moștenirii istorice. Robert Lee a fost un apărător al sclavagismului și ca atare, celebrarea memoriei lui sub forma unor monumente a părut să ofenseze o parte a populației.
Hotărârea autorităților de a se înlătura statuia lui Robert Lee și la Charlottesville (Virginia) a fost urmată de o manifestație șovină de extremă dreapta, de o contramanifestație antirasistă și de un atentat contra manifestanților antirasiști din partea unui extremist.Atentatul s-a soldat cu pierderea unei vieți omenești, cu numeroși răniți și cu un val de indignare care a străbătut toată America și l-a obligat pe președintele Trump să dezavueze cu severitate extremiștii de dreapta între care erau vizibili membri ai Ku-Klux-Klanului și susținători ai supremației rasei albe (suprematiști).
Zgomotul statuii date jos de pe soclu și ecoul evenimentelor americane s-au transmis până în Franța unde Louis Georges Tin, președintele Consiliului reprezentativ al asociațiilor negre (CRAN) a cerut, în articole publicate în Liberation și Le monde ca tratamentul aplicat memoriei postume a generalului Robert Lee să fie aplicat și lui Jean-Baprtiste Colbert, ministrul de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea între 1665 și 1683. Colbert este autorul unui Code noir care legifera sclavagismul și deci, potrivit lui Louis George Tin, s-a făcut vinovat de o crimă împotriva umanității. Cum se poate, raționează el, ca în țara care și-a propus ca slogan triada libertate, egalitate, fraternitate să celebreze memoria unui promotor al sclavagismului? Și cum pot conviețui împreună francezii de culoare și francezii albi dacă Jean-Baptiste Colbert este onorat ca un erou național? ”Eroii voștri sunt uneori călăii noștri” scrie el în Liberation.
Iată un mod de a gândi tipic parțial care ignoră contextul istoric și care încearcă să introducă un precedent ale cărei consecințe, dacă am împinge raționamentul până la capăt, ar fi în egală măsură ridicole și absurde.
Mai întâi, chiar și în privința generalului american, a cărui statuie este amenințată să fie dărâmată și în alte orașe americane, e de observat că cei care se înverșunează contra celebrării poziției sale sclavagiste de acum peste o sută cincizeci de ani, se înșeală. Robert Lee a meritat statuia care îi imortalizează memoria nu pentru că a fost sclavagist, ci pentru multe alte merite pe care le are față de poporul american. Robert Lee nu a fost doar un general- proprietar de sclavi, pe care totuși i-a eliberat în 1862, în plin război civil, cu mult timp înainte de încheierea lui, în 1865 când Lee a capitulat în fața generalului nordist Ulysses Grant la Appomatox (Virginia). După război, el s-a ilustrat, printre altele și ca un partizan ardent al unității naționale, al reconstruirii statelor sudiste și ca organizator al învățământului superior american. Sub conducerea sa, modestul Washington College care i-a preluat numele (Washington and Lee University) a devenit o universitate prestigioasă în toată lumea.
Cei care se simt lezați de statuia lui Robert Lee nu înțeleg sau uită că ea nu celebrează artitudinea sa sclavagistă ci reconcilierea după un război civil răvășitor în care ambele tabere aveau argumentele și pozițiile lor, deloc absurde în epocă. Firește că nordiștii se înscriau în orizontul evoluției pozitive și progresiste, dar sudiștii nu erau niște criminali barbari, numai buni să fie condamnați la moarte sau la detențiune pe viață ! Inteligența învingătorilor dublată de fermitatea și încrederea în justețea poziției lor explică de ce memoria generalului sudist a fost celebrată prin numeroase monumente, prin localități, străzi și autostrăzi care-i poartă numele, prin inscrierea numelui său pe lista celor 29 de Great Americans care au fost imortalizați în primul panteon al personalităților celebre (Hall of Fame), inaugurat în 1900 în Bronx (New York).
E drept oare ca statuia fostului general sudist, reabilitat oficial cu onoruri în 1975, să provoace mai multă tensiune socială și indignare acum, la aproape 150 de la moartea sa decât în vremea mult mai apropiată – și deci, potențial, mai plină de resentimente – de perioada când a trăit și s-a manifestat conform convingerilor sale?
Firește americanii vor lua hotărî în cele din urmă cu înțelepciune cum să gestioneze memoria lui Robert Lee dar importarea dezbaterii în jurul numelui său în Franța, și aplicată la cazul lui Colbert, este rizibilă.
Pe vremea lui Colbert, mult înaintea generalului Lee, sclavia nu era considerată o crimă, ci un simplu comerț cu bunuri ”însuflețite” – cum numea Aristotel sclavii în Antichitate – practicat fără nici un fel de culpabilizare de mai toate statele importante europene, de lumea arabă și chiar de unele state africane precum Ghana (imperiu), Mali (imperiu) ori Dahomey (regat). A-l acuza pe Colbert pentru al său Code noir din 1685 de crimă împotriva umanității, delict definit ca atare în 1945 în statutul Tribunalului de la Nuremberg, este la fel de ridicol cu a cere distrugerea portretelor și a tuturor tablourilor în care apar regii Franței dinainte de Revoluția din 1789 pe motiv că nu promovau nici libertatea, nici egalitatea, nici fraternitatea, ba din contra ! ori cu a pretinde să fie interzise concertele publice cu muzica lui Bach, Haendel, Mozart (Recviem) sau Beethoven (Missa solemnis), pentru că, nu-i așa? Franța e o țară laică, ori muzica lor este religioasă, de inspirație creștină, și ea reprezintă un afront pentru alte religii care n-au voie să se se exprime public. Și operele lui Platon și Aristotel ar trebui să fie retrase din circulație pentru că ei erau susținători notorii ai sclavagismului.
Acestea fiind zise, trebuie însă făcută distincția între monumentele care fac parte din patrimoniul istoric și identitar al unei culturi și monumentele cu o încărcătură politică și propagandistică, manifestări de violență, introduse cu forța în spațiul public de către regimurile totalitare. Nicio asociere nu este posibilă de exemplu, între statuile lui Colbert și statuile lui Lenin, Stalin sau Hitler.
E de sperat că reacțiile critice pe care le-au suscitat deja pretențiile lui Louis Georges Tin vor continua și că vor fi suficient de structurate spre a demonstra absurdul lor. Dar cum populismul care exploatează ignoranța și buna credință a multora dintre noi se dovedește în ultima vreme redutabil pe mai toate meridianele lumii există și motive de îngrijorare. Bine ar fi să ne îngrijorăm degeaba!
