Arhitectul Dan Hanganu, unul dintre cei mai cunoscuți români din Montreal, a încetat din viață, la 78 de ani. Am decis să-i onorăm memoria prezentându-vă interviul de mai jos. Interviul a fost realizat de George Sava pentru emisiunea de televiziune PaginiTV, în 2014.  Arhitectul de origine română a construit la Montreal  sediul social al Cirque du Soleil, la Théatre du Nouveau MondeÉcole des Hautes Études Commerciales (pe scurt, HEC – sau HEC, cum îi spun românii), Muzeul de Istorie și Arheologie Pointe-à-Callièrebiblioteca Marc FavreauHotelul GodinPavilionul de Design al UQAM (Université du Québec à Montréal) și multe-multe alte construcții. Decesul său a fost meționat în toată presa din Canada iar primarul Montrealului, Denis Coderre și Ambasada României la Ottawa au trimis mesaje de condoleanțe.

Domnule Hanganu, m-am uitat pe CV-ul dumneavoastră și am rămas impresionat. 11 pagini de text, cu corp mic, în care sunt enumerate doar cele mai importante realizări ale dumneavoastră. Recunoașteri profesionale, experiență academică, realizări arhitecturale, publicațiile în care ați scris. Am văzut nu mai puțin de opt titluri de recunoaștere profesională primite aici în Canada. Care ar fi ordinea importanței acestor distincții pentru dumneavostră și ce reprezintă ele pentru dumneavoastră.

Evident că Ordinul Canadei este poate cea mai importantă distincție care se poate acorda unui canadian. Ca arhitect însă, medalia de aur a Institutului Regal de Arhitectură este sumumul, fără falsă modestie, pe care poate să-l dorească un arhitect.

De cele mai multe ori este greu să ne impunem în propria breaslă, pentru că sunt invidiile, care sunt firești, orgoliile, și apoi dvs sunteți totuși un imigrant. Cât de greu v-a fost să fiți acceptat de colegii de breaslă?

Nu știu dacă pot avea o apreciere justă despre cât de greu sau cât de ușor a fost. Evident ca ajungând aici, totul era diferit. Sistemul metric, sistemul de construcție. Nu ai încotro. Ai pornit pe un drum, mergi în continuare. Cât de greu a fost? Nu a fost ușor! Nu a fost ușor.

Ce-a fost cel mai greu?

La început! Începutul începuturilor. În 1970 am ajuns în Canada și era această obsesie a experienței canadiene. Și tot ce venea din Europa era considerat inferior. Ce schimbare, după 40 de ani, ce vine din Europa, acum are valoare.

Asta e cazul dvs. Credeți că s-a schimbat mentalitatea într-adevăr?

Da, s-a schimbat. Din cauza multor valuri de imigranți și cred că valorile acum s-au schimbat. A fost foarte dificil să convingi arhitecți sau pe cineva care vrea să-ți dea de lucru, că această lipsă de experiență canadiană poate fi totuși transformată, prin muncă,  într-un avantaj. Acum, în meseria mea de arhitect, Europa stă foarte bine.

Muzeul Pointe-a-Calliere © Jeangagnon – Wikipedia

Din cele 11 pagini de CV, patru reprezintă o înșiruire lungă de proiecte la care ați lucrat și care au devenit între timp clădiri, unele impresionante, în geografia Montrealului. Printre ele, HEC și Muzeul Pointe-a-Calliere. Sunt acestea două cele mai importante realizări ale dumneavoastră sau sunt cele mai vizibile?

Sunt cele mai vizibile. HEC, poate este o clădire care azi nu s-ar mai putea face, prin simpla masă și ambiția din spate.

Ca importanță, Muzeul Pointe-a-Calliere reprezintă un punct destul de important în istoria Quebecului. A fost făcut în 1992, aniversarea a 350 de ani de la debarcarea francezilor. Cred că este cel mai vizibil, mă refer la audiența mondială arhitecturală. E cunoscut în America de Sud, în Asia. Am fost impresionat că la o conferință în Argentina m-au întrebat despre acest muzeu.

Pentru mine e lucrarea cea mai complexă din carieră. Din cauza faptului că, în afara ambiției arhitecturale, ea se adresează culturii, continuității istoriei. Faptul că este în Vieux-Montreal, o clădire cu pretenții contemporane, într-un mediu cu pretenții istorice, toate acestea au intrat, dacă vreți, într-un fel de amalgam, cum să spun… face apel la o sinteză.

Pointe-a-calliere, O clădire detestată

Vreau să vă spun însă că, înainte de a fi construită, clădirea a fost hulită. Au fost ziare care au calificat această clădire ca o cicatrice pe obrazul Montrealului. A fost foarte contestată. Ca prin anii 2010 să fie votată ca fiind cea mai impresionantă clădire modernă din Montreal. Vedeți istoria se schimbă.

Cum de ați obținut un proiect de o asemenea importantă? 

Prin concurs. În general, cele mai multe lucrări pe care le-am construit au fost prin concurs. Evident, ca în orice societate, sunt anumite feluri de a avea comisii. Ei bine, niciodată nu am dat vreun ban la o organizație politică, nu am nici unchi, nici mătuși, nu am fost membru de partid, așa că felul în care am reușit să fac ce am făcut a fost câștigând concursuri. 80%, dacă nu mai mult, din lucrările pe care le-am făcut, le-am obținut prin concurs.

Copiat planșe cu 3$/oră

La început ce ați făcut, când ați ajuns în Canada?

Am lucrat pentru 3$ pe oră. Am ajuns în Toronto și copiam planuri. Și îmi aduc aminte că mă duceam la copii și plângeam. Aveam deja 10 ani de experiență în România. Deci am început-o ca oricine, de jos. Și directorul companiei îmi spunea: Dani, eu când am venit în Canada, am fost și am tăiat lemne. Du-te la copiat, că asta e soarta noastră.

Nu ați avut un traseu difert de al multor emigranți…

Nu. Soția mea a lucrat pentru 25 de cenți pe oră, tot arhitect fiind.

Și cum ați făcut pasul de la copiator de proiecte la arhitect?

Șansa. Șansa. Era un arhitect care era primadona acelui birou și într-o zi s-a îmbolnăvit. Și cine să facă prezentările? Au venit la mine. Și directorul a zis: vreau ca de-acum încolo prezentările să le facă băiatul acesta. Și din acel moment am început. Când a avut el un interes mercantil, când a avut nevoie de mine, atunci a profitat și mi s-a dat următorul proiect. Deși îl rugasem să-mi dea ceva mai interesant de făcut, fără a mă plăti extra, și mi-a spus povestea cu lemnele.

Cum ați ajuns totuși arhitect, că aveați școala făcută în România…

România avea o școală foarte bună, să știți. Românii pe care-i cunosc ca arhitecți, că sunt în Franța, Anglia, Italia, Germania, Elveția, SUA s-au descurcat foarte bine. E o școală bună, serioasă prin faptul că pe vremea comunismului nu aveam altceva de făcut. Dacă nu învățai, te trimiteau la cules de cartofi. Eram obligați. Pot să spun că datorez mult școlii românești și mai ales datorez mult unui om pe care l-am respectat foarte mult: Nicolae Porumbescu. De câte ori am avut ocazia i-am menționat numele.

Dar ați refăcut totuși școala aici, de arhitectură…

Nu! Eu am terminat în București, am plecat apoi la Paris, de la Paris am plecat la Toronto și apoi la Montreal. Diploma românească e recunoscută în Canada. Ai o perioadă de exeperiență și un examen de dat. Atunci era foarte ușor. Acum durează câteva zile și cred că l-aș pica. Am dat examenul și mi s-a recunoscut diploma.

Trebuie să vă spun că în 1970, Toronto nu era orașul de astăzi. Toronto a crescut enorm.

Societatea din Quebec e mai primitoare sau mai puțin primitoare decât cea din Ontario?

CITEȘTE ȘI:  România și exodul. Reportaj Arte.TV (video)

E o chestie personală. Sunt unii oameni care se integrează foarte ușor, alții care nu se integrează niciodată. Nu aș putea generaliza. Aici aveam de-a face cu latini, naționalismul latin care este mult mai vizibil decât pragmatismul anglo-saxon. Totul este apreciere personală.

Am avut noroc și în Montreal. Când ne-am mutat am lucrat pentru câțiva europeni, pentru un grec, o unguroaică. Am deschis biroul.

Și într-o perioada foarte dificilă, prin anii 1979-1980, neavând nimic de făcut, mi-am construit casa pe Ile de Soeurs. Am făcut un proiect de câteva case și dintr-o dată a fost recunoscut. Am luat un premiu al Guvernatorului General și apoi totul a fost ca în filme…

Dan Hanganu © Foto extrasă din pagina Facebook Dan Hanganu

Sunteți un om bogat? Ați câștigat mult din proiectele dumneavoastră?

Nu știu. Ce înseamnă bogat? Dacă vorbim de averile din jurnale… E o meserie în care nu se fac bani, în sensul milionarilor, miliardarilor și așa mai departe.

Aș putea spune chiar, fără să exagerez, că cu cât ești mai dedicat meseriei în sine, cu atât ai șanse să pierzi trenul de aur, dacă vreți să-i spunem așa. Pentru că, în această meserie, efortul este legat de o anumită remunerație. Efortul pe care-l depui nu este direct proporțional cu valoarea pe piață. Unii oameni depun mai mult efort și sunt interesați de partea arhitecturală, alții sunt mai interesați de partea lucrativă.

Sunt arhitecți care au făcut bani, dar nu neapărat din meserie. Poate implicându-se în meserie, în actul de a vinde produsul lor profesional ca o construcție. Nu am avut de ales. Am fost un om pasionat de ceea ce fac.

Citiți presa comunitară?

Când mergem la biserică, da. Mai știu ce se întâmplă…

Vă pun o întrebare test: care a fost ultimul eveniment la care ați participat în comunitatea românească?

În iunie sau iulie, doamna Otilia Tunaru m-a invitat la Școala Junimea Română, să dau niște premii copiilor. Foarte interesant, foarte frumos. E un proiect frumos. Școala, toate comunitățile o au, noi mai puțin. Grecii sunt la treia a patra generație și își trimit copii la școala grecească.

Ce relație aveți cu România. Ați făcut parte dintr-o comisie care urma să aprobe un proiect de modificare a actualului sediu al Guvernului României…

Nu s-a întâmplat nimic. Am jurizat proiectul, am stabilit un câștigător dar nu s-a întâmplat nimic. O chestie românească.

Luați în calcul ideea de a vă întoarce în țară definitiv?

Nu. Toți ai mei s-au prăpădit. Nu mai am pe nimeni. Mă duc din când în când la mormântul părinților. Prietenii mei, majoritatea dintre ei m-au părăsit și ei. În plus, copiii mei sunt aici, au la rândul lor copii. Mi-am făcut o viață. M-am gândit tot timpul la asta și ei mi-au zis că doar nu vor veni la mormântul meu în România…

De multe ori în spatele succesului unui imigrant stă ascunsă o soție, sau un soț. Azi zidit-o pe soția dvs. la temeliea carierei dvs. profesionale?

Soția mea Anca, e arhitectă. Mi-a fost studentă. Am venit aici împreună. Ea a trebuit să reia școala pentru că îi lipseau două luni de studii. Sigur că da. Nu am lucrat în același birou, dar totdeauna am discutat foarte mult și chiar și acum discutăm despre arhitectură și pot să spun cu toată sinceritatea că-i apreciez foarte mult ideile, intențiile, gustul și cunoștințele. Ea a construit foarte mult, mai ales în comercial.  Din acest punct de vedere, fiind în aceeași meserie, există o oarecare sinergie care se se face.

Ca să vă răspund, da, răspunsul este da.

Aveți copii?

Da, două fete.

Vă calcă pe urme?

Nu. Cred că a fost o greșeală a noastră ca părinți. Le-am împins prea mult spre această meserie și într-o zi când am întrebat „nu vreți să fiți arhitecte?”, ele mi-au răspuns: „vreți să fim ca voi?”. „Adică cum ca noi?”

Și dintr-un suflet ne-au spus toată viața nostră: că venim la 1-2 noapte acasă, că clienții nu ne plătesc, că ne dau în judecată, toate nenorocirile.

Fata cea mare face fotografie, iar cea mică s-a măritat și lucrează la New York, la Națiunile Unite. Dar, din când în când, văd că excursiile forțate pe care le făceam și bineînțeles că nu erau cele mai încântate să viziteze muzeele și clădirile cu mine, și acum după 15-20 de ani, încep să vadă anumite lucururi. Am fost cu cea mică la Buenos Aires și m-a impresionat când mi-a spus că este o combinație între Paris, Madrid și New York.

Știți probabil despre proiectul de a se ridica la Ottawa un memorial pentru victimele comunismului din întreaga lume. Credeți în necesitatea unui asemene monument în Canada?

Cred în general în importanța simbolurilor. Și dacă e ceva pe care-l pot reproșa societății actuale este lipsa totală de apreciere a valorii simbolului. S-a pierdut foarte mult. Și cine nu cunoaște istoria e condamnat să-i repete greșelile. Evrei au această cultură a simbolului, se planifică un memorial pentru Holcaust. Alte comunității (italienii, japonezi) o au.

Nu trebuie să uităm. Tânăra generație nu are această memorie. Nu este vorba doar de a uita sau a nu uita. E vorba de a marca în conștiința comună anumite perioade. Iar ei trebuie să știe ce s-a întâmplat. Nu se știe. Nu se știe.

Ați avut de suferit în timpul regimului comunist?

Personal, nu. Am avut unchi, membri în familie care s-au întors, după zece ani în pușcărie, ca niște stafii. Am avut prieteni foarte buni, colegi de școală, de facultate, la arhitectură, care într-o zi au dispărut. Și i-am revăzut peste cinci ani de zile. Patru sau cinci.

Personal, nu, nu.  Nu am fost niciodată membru de partid și a trebuit tot timpul să duc această luptă. Îmi schimbam locul de muncă, pentru că la fiecare doi ani de zile, pentur că îmi propuneau să intru în PCR. Și când nu s-a mai putut, am plecat.

Dan Hanganu
Arhitectul Dan Hanganu © Foto extrasă din pagina Facebook Dan Hanganu

Cum a plecat un „băiat bun” din România

De ce ați plecat din România?

Era un drum închis. Când am plecat și am ajuns la Toronto am fost la Expoziția Universală și era și Pavilionul României. Și am auzit pe cineva cum spunea „păcat de Hanganu că a plecat, că era băiat bun, avea de toate”. Adică făcusem facultatea, eram asistent, avem de lucru și aveam mașină. Eram cineva, aveam mașină!

Ori asta nu e totul. Nu aveam de toate. Adică nu puteam să vorbesc.

Cel mai mult a contat faptul că în 1968, când a fost invazia din Cehoslovacia, eu am fost în Piață când Ceaușescu vorbea și mi s-a făcut părul măciucă. De această înălțare naționalistă. Ca să ne dăm seama după aceea că toate aceasta a fost nimic. România era singura țară care nu trimitea trupe în Cehoslovacia. Și am zis, Doamne, nemaipomenit.

Ei, nu a fost chiar așa. Și după doi ani de zile, am plecat. Prietenii mei cei mai buni plecaseră. Toți, unul după altul. Acesta a fost momentul determinat. Pe lângă faptul că nu aveam voie să ne uităm în reviste străine, nu aveam voie să vorbim.

CITEȘTE ȘI:  Portretul românilor canadieni (2)

Ei bine, lucrurile astea sunt greu de înțeles. Când am fost cu fetele mele în Berlin și le-am arătat zidul Berlinului și lângă Charlie Point erau crucile acelea albe și le-am zis „uite, aici oamenii au încercat să fugă” și mi-au zis: „dar de ce i-au împușcat?”. Și la vreo câteva ore după aceea m-au întrebat din nou: „tati, dar de ce i-au împușcat? Au făcut ceva rău?” „Nu, nu au făcut nimic rău!”.

E foarte greu de înțeles pentru generația asta. De-asta spun că e important să nu se uite. Ele nu puteau să înțeleagă de ce niște oameni au fost împușcați pentru că au trecut dintr-o parte în alta, cum noi am trecut.

Și noi am trecut ilegal. Am plecat în Iugoslavia și ne-am pierdut în Austria și așa mai departe.

Ați plecat în excursie în Iugoslavia…

Da, în excursie.

Când v-ați întors în România prima data?

În 1981. După 11 ani. Era încă regimul Ceaușescu. Am ajuns la graniță, am dat pașaportul și mi-au zis, aaa, bine ați venit domnule Hanganu.

Nu v-au spus tovarășe Hanganu?

Nu, mi-au spus domnul Hanganu… Ei bine, a fost foarte interesant.  Bineînțeles, eram pe lista fugiților. La un moment dat mi-a spus un tovarăș: noi ne mândrim cu românii noștri. Asta a fost singurul comentariu.

Afacerea cetățeniei române

Erați cetățean canadian… 

Sigur că da, am obținut cetățenia în 1973.  Am vrut să vină părinții în vizită. Și ca preț, după multe încercări nereușite, consulul României mi-a spus: dacă renunțați la cetățenia română, se poate să aveți șanse. Și am zis că renunț. Și fetele, mi-au zis. Păi sunt născute în Canada. Păi nu, că nu se poate altfel, trebuie să renunțe și ele. Și am făcut această cerere, am plătit, cred că era 200$ și părinții mei au venit în Canada.

Când mi s-a acordat Steaua României, când era Emil Constantinescu președinte, a trebuit să-mi reiau cetățeania și am plătit din nou. Pentru că nu puteam să fiu decorat fără să fiu cetățean al României. Am fost apoi ales membru al Academiei.

Ați adus vorba despre politica Românească. Vi s-au oferit funcții în politica românească?

Nu, deloc. Cred că se vedea pe fața mea că nu sunt nici interesat, nici util.

Un om care a reușit într-o țară străină, nu se poate să nu fie util în țara sa.

Aaa, ba da, mi s-a oferit ceva. Mi s-a oferit să fiu primar. În București.

Primarul capitalei?

Nu. Când au fost alegeri, un domn foarte important, mi-a telefonat și m-a întrebat dacă nu vreau să candidez pentru ei.  Și am spus: domnule, eu nu sunt bun la așa ceva. Și mi-a răspuns: lasă domnule, că facem noi treaba! (râde)

Dan Hanganu
© Foto extrasă din pagina Facebook Dan Hanganu

Ce ar trebui să vi se ofere pentru a vă întoarce în țară, să lucrați acolo?

E prea târziu. Prea târziu. Nimica. Nu e vorba de oferit…

Profesional, vorbind. Eu am scris un articol în care spuneam că românii din străinătate pot fi o soluție pentru România, în sensul în care dacă un număr mare dintre cei care trăiesc acum în occident, s-ar întoarce să lucreze acolo, ar putea schimba fața țării.

Da. Am primit o scrisoare de la niște fătuci din Anglia care vor să pună împreună un grup de oameni, români celebri etc. Ar fi bine. Nu știu în ce măsură românii care se întorc înapoi sunt primiți cu brațele deschise. Cunoașteți chestia cu nu ați mâncat salam cu soia.

Apoi, ne-am schimbat foarte mult. Limba română pe care o vorbesc eu nu mai e la fel acolo. Eu am un accent când mă duc în România. E mai mult decât accentul. Ne-am schimbat cu totul.

Dacă m-ați întreba de unde aparțin? Eu sunt cetățean al lumii.

În România îmi place să spun că sunt din Canada iar în Canada că am rădăcini europene.

Există un moment în care poate îți cauți un punct de sprijin, dar există o perioadă, în care nu trebuie să aparți unui loc fizic.

Mă leagă mult de România, de exemplu, Suceava. Am o emoție când ajung.  Dar ca mulți români (și nu mi-o luați în nume de rău), la câteva zile după ce ajung acolo, aștept să-mi iau bilete de avion. Adică e un sentiment foarte complex.

E o demagogie, acest fals patriotism.  Apreciez țara pentru ceea ce este, sunt dezamăgit de drumul prin care România a ales să iasă din drumul comunist. Mă uit la Slovenia, la Cehia, la țările baltice. E o oarecare diferență.

Ca și pe copii: îi iubești cu defecte. Sentimentele față de țară nu s-au schimbat. Dacă m-aș întoarce înapoi: nu cred. M-am obișnuit cu anumite comodității pe care societatea asta mi le oferă, oricât de multe bube ar avea ea și în plus sunt copiii…

Țin minte că mi-a spus cineva: când ajungi în țara asta sunt trei etape: primul an e nenorocire mare, ești prin noroi, te cauți. După un an începi să înțelegi ce se întâmplă. După trei ani de zile de dezmeticești și după cinci ani de zile când te întorci, ești acasă. Dacă m-ați întreba unde e acasă?, care e o întrebare mult mai neutră, acasă e aicea.

„La sfârșitul zilei, dacă vrei și dacă ești cinstit, țara asta este foarte bună”

Aveți un mesaj către cei veniți în ultimii ani?

În primul rând: să nu fie dezamgiți și să nu cedeze. E greu. Nu a fost niciodată ușor și nu o să fie niciodată ușor să-ți părăsești locurile unde te-ai născut. Se spune că niciodată nu trebuie să părăsești pământul pe care ai pus prima dată piciorul, unde te-ai născut.

E o țară bună, Canada. O țară în care cine vrea poate să-și facă un drum. Nu e ușor. Dar e mult mai ușor acuma decât pe vremea noastră. Mult mai ușor. Sunt ajutoare. Statul ajută.

Mesajul e foarte simplu: de optimist. Bineînțeles e un preț de plătit. Și prețul, pe de-o parte, e încrederea în sine. Nu intri niciodată la același nivel avut atunci când ai plecat. Intri mai jos. Ești pe o treaptă inferioară. Sunt unii care se descurcă foarte bine. Dar, la sfârșitul zilei, dacă vrei și dacă ești cinstit, țara asta este foarte bună.


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Publicitate