Căutarea confortului fizic şi psihologic pe termen scurt începe să înlocuiască nevoile spirituale mai vechi ale omului contemporan.
Carevasăzică, o nouă „religie” se instalează, pe tăcute, în aglomerările urbane ale lumii de azi.
Oamenii nu mai au timp pentru propriile familii, iar pentru ei, cu atât mai puţin. Consumul, stimulat abil prin programe „mulate” pe psihicul clientului, dictează goana după bani. „Vreau neapărat” l-a înlocuit deja pe raţionalul „oare îmi trebuie cu adevărat?”. N-ai timp să-ţi analizezi conştiinţa, faptele, viaţa, trebuie doar să câştigi, pentru a cumpăra şi, eventual, pentru a le arăta altora că ai.
De aici vin dezechilibrele emoţionale şi comportamenteledeplasate ale zilelor noastre: agresivitate, egoism, invidie, răutate gratuită. Pe scurt, individualismul, „machiat” cu falsă politeţe şi cu falsă bună dispoziţie. „Cum îţi merge?”, „Ça va bien?”, „How are you?” sunt formule golite de conţinut, prin care nu faci decât să acoperi o tăcere jenantă. Adevărul este că majorităţii celor pe care-i întâlneşti nu-i pasă de cum îţi merge. Aşa cum, poate, nici ţie nu-ţi pasă de cum le merge celor pe care destinul ţi-i scoate în cale. Indiferenţa reciprocă, chiar şi abil mascată, duce la depresie, la dezechilibru interior.
Dar corporaţiile, care au nevoie de oameni din ce în ce mai ocupaţi şi care nu-şi pun întrebări, s-au gândit şi la asta. Pentru a mima echilibrul, facem coaching, adică antrenament pentru atingerea unui obiectiv, pentru îmbunătăţirea calităţilor personale.
Echilibrul spiritual presupune disciplină şi efort personal, pe termen lung, în vreme ce cursurile de coaching îţi creează impresia că, după două ore de „interacţiune”, pleci acasă cu problemele rezolvate. Unde mai pui că, după o sesiune de „motivare personală”, îţi (re)vine cheful de o „sesiune” de shoping. Toţi câştigă repede câte ceva: „antrenatul” – o stare de bine temporară, „antrenorul” – senzaţia că a făcut un lucru util, comerciantul – nişte bani.După astfel de cursuri, antreprenorii speră, o vreme, că vor avea angajaţi mai motivaţi,iar angajaţii cred ei înşişi că sunt mai „orientaţi către succes”. Am văzut asta, nu vorbesc din auzite.
Totul este corect până la punctul în care începe să se manifeste individualismul. Pentru că, în numeroase situaţii, coach-ul nu lucrează cu valori morale, ci cu „strategii” de atingere a obiectivului. În ziua de azi, nu mai e timp să faci business sau, pur şi simplu, să-ţi faci treaba, în funcţie de anumite principii morale. Şi, în general, în ziua de azi nu mai e timp. Trebuie să câştigi, ca să consumi şi ca să te simţi bine. Mâine, ce-o fi, `om mai vedea…
