Când vezi campania „me too”, primul lucru care-ți vine în minte este că e bine că se vorbește. Apoi te întrebi „de ce doar acum?”Când vezi campania „me too”, primul lucru care-ți vine în minte este că e bine că se vorbește. Apoi te întrebi „de ce doar acum?”

Am primit pe Facebook un răspuns la această întrebare, răspuns pe care îmi permit să-l public în acest colț de ziar.

„Blamul public (o fi făcut ea/el ceva…) , rușinea (încă mai există această concepție după care rușinea apasă pe cel agresat, nu pe agresor), teama de represalii (profesionale știu femei care au trebuit să renunțe la job ca sa nu îi „facă pe plac” șefului) etc.

Din aceleași motive nu vorbesc la momentul întâmplării, ci eventual mult-mult mai târziu, nici bărbații agresați.

Faptul că mărturiile vin peste ani nu înseamnă că atunci ei nu au suferit, ci dimpotrivă, înseamnă că nu au trecut peste asta, că nu au uitat.

De ce acum? Nu știu dacă asta chiar are importanță. Întotdeauna trebuie să fie undeva o scânteie, un imbold pentru ca mai apoi poveștile să se desfășoare.

Poate vom ajunge și la acel grad de sănatate a societății care îl va ajuta pe cel agresat să nu îi mai fie teamă, rușine să vorbească atunci când se întâmplă.

Da, dacă s-ar fi spus atunci probabil că acum am fi numărat mai puține actrițe și mai multă decență, în lumea artei cel puțin. Dar eu tind să cred că nu putem pune totul pe umerii lor, pentru că, la vremea respectivă, ambianța nu era favorabilă lor. Dar este un început.”

Nota redacției:
Pentru un punct de vedere diferit pe această problemă, citiți și articolul „metoo”, o campanie învelită prost”.

Ad