Florin Oncescu vă propune fragmente care, la o primă vedere, par disparate, dar care, luate în ansamblu, spun ceva despre lumea în care ne mișcăm cu toții și despre vremurile pe care le trăim. (P.R.)
În Statele Unite, se vorbeste mult de Bruce Springsteen în ultima vreme, pentru că are un “one-man show” pe Broadway, recenzat în New Yorker şi lăudat de mulţi, inclusiv de Howard Stern, la emisiunea lui de radio. Aparenţa de redneck e înşelătoare, în cazul lui. Despre Donald Trump declara, într-un interviu din octombrie 2016, adică dinainte de ultimele alegeri: „E un caz flagrant de narcisism toxic, acţionează fără să gândească, îi lipseşte sentimentul decenţei, îi lipseşte sentimentul responsabilităţii, e foarte periculos, va produce pagube cât de mari va putea, va pierde alegerile, desigur.” Ultima predicţie a fost incorectă, din păcate.
***
Constelaţia pesedistă de vedete comice (Olguţa-marş-diu-tramvai, Firea-cea-fertilă, Daea-oaia-brand-de ţară, Pop-greşeala-care-nu-i-eroare…) s-a îmbogăţit c-o „stea cu coadă”: Liviu Pleşoianu. Minunata sintagmă are legătură cu pletele stânse în coadă ale respectivului şi provine dintr-un articol din revista 22, semnat de Andreea Pora.
În octombrie, steaua cu coadă şi-a anunţat candidatura, pentru 2019, la fotoliul de preşedinte al României. Vorbirea mai găunoasă decât a unui ministru pesedist al educaţiei nu-i taie şansele, aşa că mă bizui pe prejudecata omului din popor privind pletele la bărbaţi. Dar dacă şi le taie?
Mircea Badea, mesaj la Antena 3, pe 5 iulie: „Mă gândeam la domnul Pleșoianu, pe care mă felicit că l-am votat. Mă reprezintă. Eu nu am avut azi cum să vin la DNA. Mai trebuie să stau potolit un pic. Au fost puțini oameni în față la DNA. Regret că nu am putut să fiu și eu. Mă gândeam, destul de relaxat, că poate țara asta o merită pe doamna Kovesi.” Nu ştiu de ce Badea trebuia să stea mai potolit, dar vestea mă bucură, mă face să cred că-i hăituit de DNA, pentru că a vorbit fără să gândească. Cât despre ce crede el că merită „ţara asta”, aici a nimerit-o!
***
După masacrul din 1 octombrie, de la Las Vegas, soldat cu 58 de morţi şi 54 de răniţi, democraţii au venit cu un proiect de lege pentru interzicerea mecanismului capabil să transforme o armă semi-automată într-o armă aproape automată. Deţinerea unei arme semi-automate e legală, a unei arme automate, nu. Mecanismul se cumpără pe net, la 200 de dolari. Unii dintre republicani s-au declarat deschişi discuţiilor pe această temă. Mi-am zis: uite că se mişcă lucrurile, american style!
După masacrul din 5 noiembrie, dintr-o biserică baptistă din Texas, soldat cu 26 de morţi şi 20 de răniţi, Trump a comunicat din Japonia că de vină e starea de sănătate psihică a criminalului. Despre legea care-i permite cuiva cu probleme psihice să posede o armă semi-automată, nicio vorbă. Nu se mişcă!
***
Adresez o întrebare retorică unui prieten, care-mi răspunde: „De ce avem opinii diametral opuse? Pentru că tu alegi să citeşti numai surse de care eu nici nu vreau să aud, şi viceversa, poate.” Adică, în timp ce eu urmăresc Hotnews.ro, Revista 22 şi Dilema veche, el se uită la Antena 3 şi la Comunitatea românilor din Marea Britanie, o pagină de facebook fără legatură cu românii din Marea Britanie, care preia ştiri de la Agenţia de presă rusă Sputnik. Evoluăm, cumva, în paralel. Mai bine zis, ne adaptăm fiecare la realitatea văzută cu ochii proprii.
Spune el: „În 2014 am votat cu Tăriceanu, dar acum cred că în 2019 voi vota cu Liviu Pleşoianu, chiar dacă va candida ca independent. Dacă se va înscrie în ALDE,cu atât mai bine!” Eu ştiu că 2019 îl voi vota pe Iohannis, la fel ca în 2014. Dacă, prin absurd, Băsescu ar candida în 2019, l-aş ignora, deşi l-am votat în 2009 şi în 2004. Despre menţionarea lui Pleşoianu… nu pot decât să râd.
Nu mă îndoiesc de buna credinţă a prietenului meu, dar nici nu cred că-i vorba numai de „surse”, pe care, la urma urmei, fiecare e liber să şi le aleagă. E ceva în creierul lui, e ceva în creierul meu, care ne face să vedem altfel realitatea. E ceva în creierul meu care mă face să nu-i pot lua în serios pe anteniştii Gâdea şi Badea. E ceva în creierul lui care-l face să nu aibă încredere în opiniile politice ale unor Pleşu, Cărtărescu, ori Andreea Pora.
Listele oamenilor de încredere / neîncredere, de ambele părţi, sunt lungi. Soros, Putin, Viktor Orban şi Trump sunt pe ele, dar niciodată de aceeaşi parte a liniei care desparte binele de rău. Marea mea mirare nu stă în faptul că ne alegem surse de informare diferite, ci în faptul că interpretăm diferit ceea ce ne spun toate sursele.
***
„Trântind uşa”, Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Tia Şerbănescu, Humanitas, 2016.
Despre o întâlnire a lui Marin Preda cu studenţii, în anii 60. „Nu era vorbăreţ, nu era logoreic, nu era bombastic, dar era foarte natural şi credibil, convingător în ceea ce spunea. Simţeai că aşa e, simţeai că e cinstit. L-a întrebat un coleg dacă a scris vreodată poezii. A răspuns: «Normal, ca toată lumea, în anumite împrejurări, ştiţi voi care.» Un altul i-a zis că e mai mare decât Rebreanu. A replicat: «Mai uşor, fiecare cu ale lui! »”
De la ultima întâlnire a lui Marin Preda cu cititorii, în aprilie 1980, la sediul României libere. Vorbind despre satul său natal: „Am avut surpriza să găsesc 30 de automobile!, acuma vor telefoane … e ca şi cum l-aş fi văzut pe tata la un telefon de-ăla cu manivelă, învârtind şi după aia zicând: bă, Ioane, vezi că vin acuma la tine cu caii la potcovit.” „Dar tatăl meu spunea mereu că binele n-a dispărut niciodată din omenire, doar că n-a fost niciodată pentru toţi.”
