Criza declanșată de referendumul și apoi de declararea unilaterală a independenței Cataloniei nu poate fi evaluată din exterior cu criterii simpliste sau cu prejudecăți. Spaniolii și catalanii au fiecare setul lor de argumente respectabile pentru promovarea punctelor lor de vedere.

Dar putem analiza și evalua comportamentul liderului catalan Carles Puigdemont care, destituit de autoritățile centrale din funcția sa de președinte al guvernului provincial a ales să plece pe ascuns în Belgia spre a evita contactul cu justița spaniolă.

Judecata cea mai simplă este că el și-a abandonat electoratul suveranist precum și colegii de guvernare care au rămas în marea lor majoritate în Catalonia. Aici, într-o primă etapă, aceștia au fost acuzați de rebeliune, sedițiune și deturnare de fonduri publice, confruntându-se cu riscul unor condamnări severe la mulți ani de închisoare.. Aceleași capete de acuzare au fost formulate și la adresa lui Carles Puigdemont, în mandatul international de arestare care a fost emis de procurorii spanioli.

Carles Puigdemont refuză însă să se considere un simplu fugar. El susține că nu vrea să evite confruntatarea cu justiția dar crede că în Spania nu va avea dreptul la un proces just. Și se mai plânge, de asemenea că va fi un proces politic.

Dar ce fel de proces ar putea fi dacă nu politic?  Carles Puigdemont nu va suferi un proces pentru delicte inventate de drept comun  – atunci ar fi cu adevărat un proces injust –  ci pentru un comportament politic, considerat de guvernul spaniol central, ca fiind sediționist și neconstituțional. Evident că guvernul central, în postură de reclamant, va căuta să demonstreze veracitatea acuzațiilor sale. Libertatea convingerilor politice, de expresie, de asociere nu este  în discuție și nu ea ar face obiectul procesului, ci relația factuală a activității lui Carles Puigdemont cu Constituția. A respectat sau nu prin activitățile sale politice Constituția spaniolă și dacă nu,  ce consecințe practice au avut activitățile sale, care au antrenat milioane de oameni, asupra societății spaniole și catalane? Aceste consecințe practice  pot fi evaluate și pot cădea sub incidența unor urmăriri judiciare.

CITEȘTE ȘI:  Paharul pe jumătate plin sau pe jumătate gol

Dar în loc să nege evidențele,  Carles Puigdemont putea spune pur și simplu, ca un lider suveranist ce se consideră și  legitimat de 96 % din electoratul care a participat la alegeri (43% din electoratul total) că el nu recunoaște autoritatea statului spaniol asupra sa. Că în calitatea sa de președinte al unei țări devenită suverană prin voința populară, el nu acceptă  nici un fel de proces străin pentru politica sa, validată de poporul catalan și că numai față de acesta este el dator să dea socoteală pentru ce a făcut, bine sau rău. Apoi în caz de intensificare a presiunii spaniole către o zonă conflictuală să se plângă la Curtea de justiție de la Haga etc. etc.

Ar fi fost un discurs răspicat, curajos și logic în raport cu aventura în care a antrenat populația catalană. E drept, ar fi fost totodată și  provocator, și autorul lui devenea ținta unei și mai mari fermități din partea justiției spaniole, cu motive în plus să-l acuze de sedițiune. Dar un asemenea discurs  făcea parte dintr-o luptă asumată implicit de Carles Puigdemont când se angajase retoric pe drumul, presupus glorios, al independenței. Și pe care a fost urmat cu bună credință și cu iluzii de mulți dintre concetățenii săi.

Reversul medaliei ar fi fost acutizarea relațiilor conflictuale interne, cu urmări imprevizibile, potențial  dramatice asupra societăților spaniolă și catalană, ceea ce toată lumea, inclusiv Carles Puigdemont, voia să evite. Și atunci imposibilitatea de a adopta o poziție radicală ar fi  trebuit să-l îndemne pe liderul catalan  la prudență în a demara un proces pentru care nu avea suficiente atu-uri și care nu putea avea succes decât în condiții cu totul speciale. Când Uniunea Europeană a refuzat să se implice ca mediatoare între Spania și Catalonia și a îndemnat ambele părți la dialog și la  respectarea Constituției și unității spaniole, era clar că aceste condiții nu există. Dar Carles Puigdemont s-a încăpățânat,  ca un jucător nexperimentat  de poker, să pluseze deși era evident pentru toată  lumea, inclusiv pentru unii din tabăra sa, că are în mână cărți proaste.

CITEȘTE ȘI:  Succes și eșec

Încercând să blufeze, în pofida avertismentelor repetate ale autorităților centrale spaniole, Carles Puigdemont a încurcat pe toată lumea, pe spanioli, pe catalani și acum pe belgieni unde prezența lui a devenit stânjenitoare.

Și felul acesta ezitant și vag fanfaron de a face politică nu și-a atins încă limitele. După ce a negat legitimitatea alegerilor provinciale anticipate, convocate de guvernul central spaniol pentru 21 deccembrie anul acesta, fostul lider suveranist declară că este dispus  să candideze și el penrtru un loc în parlamentul catalan.

Nu se prezintă în Spania, unde este este așteptat nu doar  de justiție ci și de partizanii săi,  și unde, eventual, ar putea  strânge capital politic și sprijin catalan prin mediatizarea procesului și prin calitatea apărării sale dar se predă, în schimb  justiției belgiene care nu are altceva  de făcut cu el decât să-l extrădeze. Firește, va încerca prin apeluri repetate să întârzie cât mai mult această extrădare. Admițând, cu totul ipotetic, că ar fi ales deputat în alegerile din 21 decembrie, Puigdemont ar încurca din nou lucrurile. S-ar întoarce oare în Spania unde l-ar aștepta desigur același proces de care fuge astăzi sau ar continua să militeze vocal și în scris  pentru independența Cataloniei dar de la Bruxelles, unde, tot ipotetic ar putea obține azil politic?

Ad