Emoțiile nu mai contenesc acum, când vestea dispariției Regelui Mihai ne copleșește și ne îndeamnă la pioșenie și evlavie. Frânturile de memorie revin aspru pentru a încerca deslușiri și înțelesuri pe care poate nu le-am dibuit undeva în anii 2000, când am avut înaltul privilegiu de a mă adresa Majestății Sale Regelui în numele tinerilor țărăniști sibieni, cu ocazia unei vizite a Familei în vechiul burg transilvănean.
Figura sa austeră, aflată în deplină contradicție cu stridența mai marilor zilei din acea perioadă, mi-a rămas gravată în depozitul cu suveniruri pe care-l mai vizitez atunci când caut repere sau impresii, jaloane sau pilde.
Regulile protocolului pe care-l primisem și care trebuia respectat întocmai, disciplina pe care-am notat-o în rândurile suitei, obstinația pentru ca programul propus să se deruleze întocmai, le-au dat participanților certitudinea și nu doar senzația că fac parte dintr-un ritual înrădăcinat în istorie mai degrabă decât ancorat în realitatea contemporană (transparență totală: aceeași senzație, deși în alte tonuri și tușuri, am avut-o aflându-mă în preajma celui care avea să devină președintele României în 2014, pe atunci primarul urbei amintite).
Aprecierea care se cuibărise în judecată mea de-atunci era că mă adresam, într-adevăr, unui Șef de Stat.
Dar ce înseamnă totuși o asemenea sintagmă, raportată la modul abstract prin care ea se definește? Dincolo de titulatura conferită de Constituție, prin ce s-a distins Regele Mihai ca Om de Stat recunoscut astfel de semeni și nu doar de hrisoave?
Unii vor spune că persoanele demne să poarte această titulatură «sunt capabile să pună interesele Statului mai presus de cele individuale sau private ». Alții vor afirma că deciziile asumate de lideri ai Cetății (în sens politic), vremelnici sau pereni, trebuie să fie luate cu « mână forte » pentru ca să întrunim elemente care să-și găsească cursul spre titlul de Om de Stat.
Teza pe care o susțin e că pentru a fi Om de Stat e necesar ca liderul pe care să-l glorificăm ulterior trebuie să susțină cu orice preț un crez politic, indiferent care ar fi costurile aferente acestuia. Cu alte cuvinte, un Om de Stat trebuie să ia decizii pe care să și le asume și dacă pentru asta trebuie să se lupte de unul singur pe scena internațională.
El trebuie să știe cum să acopere deficitul de înțelegere al propriului popor față de viziunea pe care vrea s-o imprime pentru a-l tracta înspre orizonturi niciodată atinse.
Toate aceste idei generoase sunt însă irealizabile, dacă ele nu se regăsesc în condiții complementare: deciziile politice au valoare atunci când se iau ieșind din sfera calculelor obișnuite, a căror cunoaștere nu poate da naștere la surprize. Hotărârile politice impun respect și adeziune populară dacă ele aduc un avantaj superior, determinant în a dorința de a reuși în împrejurări potrivnice.
Exemplu clasic îl putem da referindu-ne la unul din artizanii reunificării Germaniei, Cancelarul Bismark, ale cărui realizări s-au făurit pe credința sa nestrămutată în superioritatea instituțiilor militare și civile ale Prusiei.
Credința supremă a Regelui Mihai a fost că orice trebuie edificat în România are ca punct de plecare apartenența la spațiul căruia încă îi spunem cu frică și neîncredere Occident.
În jurul acestui truism se desfășoară parcursul sau istoric, care încheie o buclă fără precedent : Șef de Stat al României în două rânduri, exilat, reprimit în țară, din nou alungat, așezat însă, pe final, în galeria ilustrilor săi predecesori.
Instrumentarul de care s-a servit pentru a lua greaua decizie a Actului de la 23 August 1944 e unul cu multe unelte occidentale: originea sa prusacă –ce fericită coincidență cu cancelarul menționat- apropierea față de alte capete încoronate ale Europei, Școala Palatină (ca tot vorbim azi de bogăția diversității în toate discursurile de bon ton ), pledoaria pentru NATO și UE (rămân memorabile discursurile sale susținute pe lângă Cancelariile Occidentale în preajma aderării României la cele două organizații amintite). A știut să înțeleagă tendințele (chiar și cele neconvenabile) și dea diagnosticul corect când totalitarismul se substituia democrației (în ’44) sau când Occidentul îl abandonase după ’45.
Chiar și faptul că nu a forțat reinstalarea (niciodată dorită de majoritatea românilor) pe Tronul României după ’90, altfel decât printr-o decizie democratică, întărește aceste presupoziții. Un Occidental nu ar accepta să fie repus în drepturi printr-o lovitură de stat (folosită dealtfel de regimul de inspirație sovietică în fatidicul decembrie ’47 pentru a-l înlătura de la putere).
Profundul lui atașament față de tot acest set de valori coroborat cu convingerea că nu există pentru România o altfel de alternativă, nici atunci când violența răpune, e însăși garanția moștenirii pe care ne-o lasă, acum, la ceas de despărțire.
Când testele de apartenență a României la acest spațiu ezoteric ne vor fi date cândva mai devreme sau mai târziu și le vom trece, atunci vom cunoste abia adevărată dimensiune a unui Om de Stat cum a fost Regele Mihai.
