Nu mă pot gândi la evenimentele din 16-22 decembrie 1989 fără să le asociez strâns cu mitingurile din 12, 28 și 29 ianuarie 1990.

Despre izbucnirea revoltei la Timișoara am aflat de la Europa liberă. Reportajele pe care le ascultam până noaptea târziu, cu înregistrări sonore ale răpăitului de mitraliere și strigătelor oamenilor, cu informațiile – mult exagerate, am aflat mai târziu – despre mii de morți și despre sute de arestați ce urmau a fi executați, îmi produceau un sentiment complex, de mândrie, oroare și vinovăție.

Nu mai eram pasivi, nu mai «boicotam istoria», intram și noi, românii, în rândul lumii.

Dar problema era ce făceam noi, cei din București, în fața represiunii? Eram oare sortiți să asistăm neputincioși, fără să mișcăm un deget, la înăbușirea în sânge a revoltei timișorenilor? Dacă da, cum puteam trăi, cum puteam să ne suportăm după, adică după ce gărzile pretoriene ale Securității și armata vor câștiga în confruntarea aceea inegală? Aveam o colegă care-mi vorbea despre o cunoștință a ei din Timișoara.

Cunoștința aceea, prietenă sau rudă, o întreba la telefon disperată, plângând: «Ce faceți voi, bucureștenii, de ce nu va mișcați? Dacă ne lăsați singuri, pe noi aici ne omoară pe toți, șterg orașul de pe harta țării, faceți ceva!» Și colega îmi propunea să ne strângem mai mulți și să organizăm un marș lent și tăcut, cu flori în mână pentru cei omorâți la Timișoara, să protestăm și noi într-un fel sau altul.

Pe fondul acesta de mândrie, dublată de oroare față de sălbăticia represiunii și de culpabilitate, a intervenit mitingul din 21 decembrie, convocat – sinucigaș («bine sfatuit», s-a spus după aceea) de Ceaușescu, baia de mulțime de care el avea nevoie periodic. Mergeam pe bulevardul Magheru în dimineața zilei de 21 decembrie privind convoiul nesfârșit al celor ce se îndreptau spre locul mitingului din fața Comitetului Central și eram frapat de nepăsarea oamenilor. S-ar fi zis că habar n-aveau că la capătul celălalt al țării se trăgea cu mitralierele în unii ca ei! Bucureștenii mei râdeau, făceau bancuri, se tachinau, cu pancartele pe umeri sau sub braț; totul era aidoma unui miting de rutină din urmă cu un an, cu doi, cu trei, cu zece. Dar nu e un miting de rutină, îmi venea să le strig, e o rușine, o crimă mitingul ăsta, ce faceți?

Am pierdut momentul istoric când Ceauşescu a fost huiduit şi umilit – visat de ani de zile de mine şi de atâţia dintre prietenii mei – din cauza acestei convingeri că oamenii pe care-i vedeam atunci pe bulevard nu erau decât o masă greoaie de manevră, placidă, formată din urlători la comandă de sloganuri. Credeam că n-am ce căuta printre ei!

Când am aflat apoi că oamenii aceştia sau alţii ca ei l-au făcut pe Ceauşescu să părăsească umilit, furios şi, probabil, înfricoşat mitingul, mi-am regretat lipsa de perspicacitate şi i-am invidiat.

Dar dacă am ratat momentul în care Ceauşescu a suferit cel mai mare afront la care se putea gândi, nu am ratat în schimb un alt moment istoric: acela în care, a doua zi, a fugit cu elicopterul ce a decolat de pe acoperişul Comitetului Central. Dimineaţă, venind spre serviciu, văzusem la intrarea în Piaţa Palatului o trupă de scutieri aliniaţi pe câteva rânduri. Priveau placid la trecătorii – rari la acea oră – de pe trotuarul de vizavi şi nu păreau deloc agresivi. Mai curînd nesiguri pe ei, mohorâţi. Am intrat în vorbă cu un trecător şi am aflat că în noaptea dinainte, în faţă la Intercontinental se strânseseră mii de manifestanţi şi că armata a tras în ei. Omul era negru de furie.

Evenimentele s-au succedat apoi cu mare repeziciune. După încercarea avortată de a impune legea marţială şi după moartea generalului Milea în cursul dimineţii, practic toată lumea a ieşit în stradă. În drum spre Comitetul Central ne-am întîlnit cu TAB-uri şi camioane militare de pe care soldaţii făceau semne de fraternizare cu mulţimea şi oamenii din jurul meu avansau pronosticuri în legătură cu cine va prelua puterea. Numele vehiculate erau cele ale lui Corneliu Mănescu şi Ion Iliescu. Când apoi am ajuns în faţa Comitetului Central mulţimea era deja compactă. Şi se spunea că alte şi alte coloane sosesc dinspre Drumul Taberei, dinspre Vatra Luminoasă sau dinspre Berceni. Era o mare vânzoleală în Comitetul Central, uşa de la intrare era forţată de grupuri de la un moment dat cineva spus Ceauşeştii fug, trec prin dreptul ferestrelor de la etajul doi. Decolarea elicopterului câteva minute, de fluierături de huiduieli batjocoritoare, fost de primele discursuri… Din locul unde mă nici nu auzeam, nici nu vedeam bine. fi fost Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Petre , Dumitru Mazilu chiar Ion Iliescu cel care încercat vorbească primul care trezit protestele mulţimii când folosit cuvântul «tovarăși»?

Iluziile cu privire la natura noului regim mi s-au risipit însă definitiv când, la mitingul anti-FSN din 28 ianuarie, Iliescu a răspuns chemând minerii. La mitingul lor de a doua zi, Iliescu declara că ei reprezintă cu adevărat poporul. Se înțelegea că toți cei care îl huiduiseră cu o zi înainte, nu reprezentau pe nimeni, nu contau… Priveam, pe de o parte, figurile împietrite, “proletare”, ale minerilor, oameni simpli, necăjiți, derutați de ce se întâmplă la București, ușor de manipulat, și pe de altă, expresia triumfătoare de pe față noului conducător, fericit cu baia de mulțime pe care și-o organizase. Recunoșteam umbra lui Ceausescu…

Și-l mai vedeam pe Petre Român țipând în fața camerelor televiziunii, „s-au demascat, s-au demascat”, cu referire directă la partidele istorice reînființate de câteva zile. Înțelegeam cu tristețe și revoltă că, de fapt, cei care se demascasera cu adevărat fuseseră ei, conducătorii FSN.

Ad