În iarna lui 1989 eram elev în clasa a X-a la Liceul Militar Dimitrie Cantemir din Breaza. Tot primul trimestru a fost agitat: aflaserăm despre căderea comunismului în ţările vecine şi, cu teribilismul vârstei, îi luasem la întrebări pe ofiţerii-profesori, care dădeau din colţ în colţ, fiindcă nu ştiau ce să ne răspundă.

Primul lucru care ne-a dat de gândit a fost că în 14 decembrie – când ar fi trebuit să luăm vacanţă – nu am fost lăsaţi să plecăm din unitate. Ni s-a spus că nu a venit ordinul de la Bucureşti, astfel că ne-au mai ţinut acolo încă trei zile.

În cele din urmă ne-au lăsat să plecăm; eu am ajuns la Timişoara în dimineaţă zilei de 17 decembrie. Acasă, am găsit-o pe mama înfricoşată. Mi-a spus că s-au ridicat timişorenii împotriva lui Ceauşescu şi că oraşul e împânzit de oameni înarmaţi, care au fost trimişi să înăbuşe revolta.

M-am dus şi eu să văd ce se întâmplă. Am mers direct în centru, unde am văzut pâlcuri de oameni „înarmați” cu lozinci anti-comuniste şi anti-ceauşiste. Nu păreau să aibă vreun ţel anume, se strângeau la un loc şi vorbeau cu voce scăzută, apoi, dintr-o dată, începeau să scandeze şi să strige, că şi cum ar fi vrut să îşi facă singuri curaj. Nu se întâmpla nimic altceva.

A două zi însă, oraşul părea asediat. Erau, pe toate străzile, tancuri şi TAB-uri; lucru curios, ziua nu se trăgea. Zilele următoare, la fel: câtă vreme era lumină, nimeni nu îi stânjenea pe manifestanţi. Odată cu lăsarea întunericului însă, lucrurile se schimbau.

De altfel, cât era ziua de lungă, manifestanţii veneau şi plecau, era o mişcare continuă în tot oraşul, deşi toate mijloacele de transport erau blocate. Oamenii se adunau, de pildă, pe Take Ionescu – bulevardul unde se aflau casele şefilor de la Partid şi strigau tot felul de lucruri, ca să îi scoată afară. Sau mergeau pe străzi şi încercau să-i convingă şi pe alţii să li se alăture, să nu stea în case. Erau foarte mulţi tineri, oameni în jur de 25-30 de ani.

Cum locuiam lângă Pădurea Verde, eram relativ departe de centru; cu toate acestea, auzeam toată noaptea tiruri de mitralieră. Se trăgea – cred – şi în zona pădurii, fiindcă zgomotele erau mult prea puternice. La un moment dat, de curiozitate, am sunat la Miliţie: se auzea că fugiseră toţi miliţienii de la posturi. Culmea e că mi-a răspuns cineva şi m-a întrebat ce vreau. Luat pe neaşteptate, i-am spus că la noi în zonă se aud împuşcături, iar tipul mi-a replicat morocănos că asta e situaţia în tot oraşul şi că n-are el ce să facă. După care mi-a închis telefonul în nas.

Curios lucru: dimineaţa nu erau nici morţi, nici răniţi pe străzi. Însă e adevărat, într-una din zile am văzut sânge pe o stradă din centru, pe care nu apucaseră să o spele, pentru că străzile se spălau peste noapte cu furtunele. Şi se uscau repede, fiind nişte zile nefiresc de calde pentru luna decembrie.

Înainte de prinderea lui Ceauşescu, Timişoara se declarase Primul Oraş Liber al ţării; în acele zile, la sediul CJ – actuala Prefectură – erau oameni care aruncau pe geam drapelul cu secera şi ciocanul, portrete ale Tovarăşului, cărţi şi alte obiecte – şi apoi le dădeau foc. Era o euforie generală, dar şi spaimă dată de fragilitatea situaţiei.

Uimitoare erau zvonurile care circulau cu viteză luminii, care de care mai îngrozitoare. Unul venea şi spunea că a văzut morţii grupaţi în mormane, de-a lungul drumului; altul spunea că teroriştii sunt securişti îmbrăcaţi în hainele armatei, că noaptea intră în oraş mercenari care omoară tot ce întâlnesc în cale, că vom fi bombardaţi cu nu ştiu ce tip de bombă şi că vom fi raşi de pe faţă pământului etc. Cea mai ciudată poveste a fost cea legată de asasinii care ar fi fost „conectați” la ceasul lui Ceauşescu, prin nişte cipuri implantate în creier. Şi câte şi mai câte poveşti circulau!…

În jurul lui 20 decembrie au început să sosească la Gara de Est trenurile cu oameni aduşi de peste tot din ţară. Erau, cu toţii, debusolaţi: fuseseră luaţi de la locurile de muncă, înarmaţi cu bâte şi trimişi la Timişoara, să se lupte cu «derbedeii» care îi terorizau pe „cetățeni”. Doar că, ajunşi aici, fraternizau cu „derbedeii”, îndată ce le vedeau pancartele anticomuniste.

Aflaserăm deja că scânteia explodase şi în alte oraşe ale ţării, nu mai eram singuri şi acest lucru ne insufla curaj. Oamenii se adunau în fiecare zi, ca să-şi manifeste furia şi revolta.

Perioada de după arestarea cuplului prezidenţial a fost ceva mai liniştită. În 25 decembrie însă, odată anunţată executarea celor doi, s-a declanşat dintr-o dată un val de agresiune: se trăgea nopţile fără întrerupere. În 27-28 decembrie, focurile au încetat că prin farmec. Nu a fost însă, nici atunci, timp de pace, fiindcă, odată temperată bucuria victoriei, timişorenii au avut de numărat morţii.

Ad