Când eram puști îmi plăcea să scot apă pentru fete la fântâna cu roată unde nu-ți puteai vedea chipul în luciul apei, de adâncă ce era. Îmi plăcea, dar o făceam rar, pentru că nu știam cum să mă ofer; și-apoi fetele de la țară sunt vânjoase și ce plăcere să le vezi coapsele încordându-se sub rochiile până la genunchi în mișcarea aceea din trunchi, și brațele descriind un arc mare de cerc de la stânga la dreapta, asemenea celor ale cârmacilor de corăbii pornite în căutare de noi drumuri către Indii. Apa mă duce cu gândul la râu, la femeile aplecate asupra covoarelor lor țesute în iernile trecute. Aceleași coapse puternice, aceleași tălpi aspre, rămase albe doar pe margini, aceiași sâni plini atârnând grei ca niște penduluri suspendate de bolta vreunui dom medieval. O vitalitate cu atâtea fețe, când molcomă și leneșa, când ascuțită și clevetitoare, când jucăușă și sprințară.
Oameni ca mine au nevoie să-și înfunde mâinile în pământul reavăn întors de cazma și să le miroasă îndelung, ca să-și amintească, în zilele lungi și ploioase, de unde au plecat. Mi-e dor de vremile când ma luam la trânta cu băietanii din țarină, când azvârleam cu pietre-n râu să fac mămăligi sau când ma jucam de-a Ștefan și turcii și trăgeam cu arcul cu săgeți de papură aprinsă. Cât de logică mi se părea viața atunci, între regulile de la luptele cu turcii și cele de la jocul cu nucile, între ierarhiile din țarină și cea din jurul mesei așternute de bunica! Și câte minuni știa să scoată bătrânul meu din palmele lui mereu rupte, din degetele lui aspre și tremurând din ce în ce mai tare spre final. El e meșterul meu făurar, el mi-a făcut primul zmeu, primul arc și prima sabie, el ma lua cu el în pădure noaptea să punem un roi de albine sălbatice în stup, mă cobora în fântâna pe care tocmai o terminase de săpat, mă cocoța pe acoperișul casei pe care tocmai o reparase, și tot el mă punea mândru nevoie mare să rezolv probleme de aritmetica cu găini ți vulpi, cu negustori și mușterii, în fața țăranilor care pierdeau ei înșiși șirul adunărilor și scăderilor. Bătrânul meu care m-a învățat să merg pe bicicletă la cinci ani și apoi sa joc șah, care se prefăcea ca nu mai vede cu ochelarii lui cu rame groase, rupți la mijloc și reparați de nenumărate ori, pentru ca eu sa-i citesc ziarul. Era frumoasă lumea bătrânului meu, frumoasă și bine rostuită, între atelierul de tâmplărie, via din deal și cea din vale, vaca plecată dimineața la păscut și așteptând seara, răbdătoare, în fața porții, să i se deschidă.
Acum totul e un haos amețitor și nici fetele nu mai roșesc în obraji și nici cărțile nu mai au același farmec ca atunci când le citeam noaptea cu pătura-n geam, să nu ma vadă mama ca-mi stric ochii. Degeaba mă iau la trânta cu timpul; lumea bătrânului meu rămâne din ce în ce mai departe iar amintirile mele au căpătat deja un lustru nefiresc de tezaur.
