În noiembrie 2017, la o reuniune în Iordania a coaliției arabo-occidentale conduse de Statele Unite contra Daesh, reprezentantul american Brett McGurk a declarat că de la înființarea coaliției, Daesh a peirdut 95 % din teritoriile pe care le cucerise fulgurant în 2014. Totodată, au fost eliberate circa 7,5 milioane de persoane. În alte bilanțuri ale coaliției, se estimează că aproximativ 43 de mii de luptători ai Daesh au fost neutralizați prin acțiunile militare conjugate ale aliaților.
La 11 decembrie 2017, președintele rus Vladimir Putin a declarat că Daesh a fost înfrânt mai ales datorită intervenției militare a Rusiei. Fără să menționeze și contribuția aliaților săi – Iran, milițiile șiite Hezbollah și chiar forțele guvenamentale loiale președintelui Bachar el Assad – Rusia ar fi scos din luptă circa 32 de mii de combatanți jihadiști în timp ce coaliția condusă de americani n-ar fi reușit să elimine decât cel mult 5.000.
Americanii susțin că eforturile Rusiei s-au concentrat mai puțin contra Daesh și mai mult contra rebelilor care luptau concomitent și împotriva președintelui Assad și împotriva Daesh. Pentru ruși coaliția condusă de americani n-ar fi neutralizat decât cel mult cinci mii de combatanți jihadiști
Amândouă părțile își revendică meritul principal în victoria asupra Organizației Statului Islamic (Daesh) exagerând într-o măsură mai mare sau mai mică propria contribuție și diminunând-o în același timp pe a celeilalte. Dar este evident că pentru Rusia implicarea în lupta contra Daesh a fost un succes și pe planul influenței în Orientul Apropiat și pe plan național. Rusia a demonstrat că a redevenit un actor inconturnabil în abordarea crizelor internaționale iar, pe plan intern, prestigiul lui Putin s-a întărit, transformând și mai mult alegerile prezidențiale din martie 2018 când el candidează pentru obținerea unui al patrulea mandat, într-o simplă formalitate.
Problemele încep însă după ce Daesh nu o să mai existe nici măcar sub forma unor puncte de rezistență izolate.
Cea dintâi este o problemă cardinală de politică internă a Siriei. Cine va conduce țara? Președintele în funcție Bachar el-Assad, detestat de Uniunea Europeană, Statele Unite, Turcia și Arabia Saudită dar care, datorită spijinului masiv al Rusiei și acoliților ei, a reușit să rămână la putere, ba chiar să recupereze o parte din suprafața țării ocupată de forțele de rebele opuse regimului, sau o personalitate politică ieșită din rândul opoziției ?
Este o certitudine de bun simț că rușii nu-l vor abandona pe Bachar el Assad în fața opoziției susținute de Occidentali după, ce l-au ajutat, cu mari eforturi, să nu fie înlăturat de pe scena politică. Dar prima dificultate constă în evidența că Bachar el Assad nu va fi acceptat de opoziția siriană și de susținătorii ei Occidentali ca o soluție acceptabilă pentru viitorul Siriei decimate și distruse de un război civil de care el este principalul responsaabil.
Presupunând totuși că Rusia și acoliții ei gâsesc un mijloc să-și mențină protejatul lor la putere, va fi el capabil să asigure stabilitatea politică și reconstrucția Siriei? Care va fi ponderea opoziției în distribuirea puterii într-o Sirie vlăguită și profund divizată?
Aceleași probleme, dar invers, se pun și dacă Bachar el Assad va fi înlocuit cu o personalitate din opoziție. Va apărea în plus problema soartei lui Bachar el Assad. Va fi el oare silit, aidoma fostului lider egiptean Hosni Mubarak, să dea socoteală în fața justiției pentru crimele pe care le-a perpetrat sau care i-au fost atribuite, contra opoziției și a întregii populații siriene?
Cum se știe, „pimăvara arabă” din Egipt s-a terminat după o aventură democatică gata-gata să eșueze într-o dictatură islamistă, prin instauararea altei dictaturi, populiste și laice. Abia ea a reușit să stabilizeze societatea egipteană. Dacă scenariul acesta se va repeta, cu deosebiri de detaliu inerente, și în Siria, care va fi poziționarea noii dictaturi pe plan intern, regional și, mai larg, mondial?
Lupta Rusiei alături de forțele loiale președintelui sirian a fost de fapt o investiție pentru apărarea intereselor proprii – economice, politice și militare – și acum după înfrângerea Daesh, investiția aceasta tebuie să producă rezultatele scontate. Bachar el Assad, dacă rămâne la putere trebuie să plătească. Să devină întrucâtva o marionetă a intereselor rusești. Dar el iubește puterea discreționară tot atât de mult ca Vladimir Putin. Nu e de loc sigur că gratitudinea – virtute inutilă și deaceea absentă în viața politică – îl va face manipulabil cu ușurință de la Kremlin, cum erau foștii lideri comuniști din Europa de est a anilor 50-60.
În plus, și Iranul a fost un susținător al președintelui Assad și, cu siguranță, și el are interese proprii de promovat. În ce măsură interesele Rusiei și ale Iranului în regiunea Orientului Apropiat sunt sau vor fi convergente? În ce măsură deci teminarea acestui război, soldat cu sute de mii de victime și milioane de refugiați, va întoarce pagina istoriei Siriei către un capitol de reconciliere națională, de pace și de reconstrucție?
Așa încât, valoarea victoriei asupra Daesh trebuie relativizată în funcție de ce va aduce viitorul. A fost înfrântă o organizație teroristă cu pretenții statale și imperialiste care, după ocuparea unor teritorii consistente din Siria și Irak, devenea tot mai mult o amenințare mondială. Dar pentru Siria și pentru poporul sirian drumul care începe spre acest viitor rămâne presărat de numeroase obstacole imprevizibile.
