De mic eram căpos și colțuros, dar mai ales curios, de se săturaseră cei din jur de atâtea întrebări. Da de ce plouă, da unde se ascund ciorile iarna, da Moș Crăciun are copii ?
Nu e cazul să vi le repet pe toate ca să nu vă plictisesc și pe dumneavoastră, dar dacă stau să mă gândesc bine, povestea ce urmează s-a întâmplat în vacanța cea lungă dintre clasa a treia și a patra.
Pentru că mă alesesem cu o coroniță la sfârșitul anului, ai mei au decis să mă trimită într-o tabără la mare, împreună cu o grupă de elevi silitori de la mai multe școli din târgul de provincie. Și iată-mă dus cu tot alaiul la gară unde am fost predat cu acte, bani de drum și valijoară de carton în grija doamnei învățătoare.
În compartimentul de clasa două al trenului de noapte m-am întâmplat să fiu cu încă șapte merituoși, care mai de care mai serios până când a pornit trenul. Așa că după ce ne-am obișnuit puțin cu zdrăngăneala vagonului am început să ne zgâim la toate gările mari sau mici pe unde trenul trecea. Fiecare se grăbea să-și etaleze cunoștințele de geografie strigând de cum se vedea un bec pe marginea linei. Urmează Prisaca Dornei, urmează Vama, urmează Molid, ba nu, bă, că Frasinul e mai înainte.
Bineînțeles că tablele din gări dădeau dreptate ba unuia, ba altuia. Asta în schimb a ajutat ca după două, trei opriri, limbile să se dezlege și care mai de care încerca să spuie primul ceva despre subiectul care-l interesa. Numai doi ce păreau frați și se lipiseră de colțul de la geam se zmiorcăiau în tăcere.
Cel din fața mea, premiant la o școală vecină și foarte verbal de felul lui, povestea câte-n lună și-n stele. Probabil numai să o impresioneze pe fetița bălaie că stătea alături, mă gândeam eu, sau poate doar pentru a ne dovedi că și-a luat coroniță pe merit și nu pentru că era fiul unuia de la secu.
Când a ajuns să vorbească despre pești și cum a văzut el pe cei mai mari pești din lume, n-am de lucru și mă bag în vorbă.
„N-ai dreptate, cel mai mare pește nu e balena ci rechinul”, mă dau eu savant, că tocmai citisem o carte despre pești și oceane.
Atât i-a trebuit silitorulului: „aha, tu crezi că rechinu’ e cel mai mare, uite ce, eu pun pariu cu tine că balena e cel mai mare pește”.
Nu prea știam eu ce e acela pariu, așa că am avut parte de un curs intensiv de cinci minute furnizat de același personaj, după care am aceptat să pariez un leu. Eu că rechinul e mai mare, el că balena.
Poate pentru bascheții lui „made în China”, sau aerul sau puțin superior, dar spre surprinderea mea, toți ceilalți au fost de acord cu vecinul din față mea.
Descumpănit o văd pe doamnă învățătoare, care tocmai trecea pe culoar și cu o ultimă speranță îi repet cu sufletul la gură întrebarea.
„Ei asta-i bună, bineînțeles că balena e mai mare”, răspunde dânsa văzându-și de drum.
Dacă-am văzut că și ultima speranță se pierde în negura vagonului, am scos leul și am onorat pariul.
După ani, când am ajuns să învăț mai multe despre plante și animale, am aflat că de fapt balena nu e pește.
Așa că, după părerea mea, opinia majoritară nu este întodeuna o garanție a adevărului, depinde mereu de nivelul de cultură al acelei majorități.
Acum, dacă încă mai credeți că majoritatea are mereu dreptate, sunt gata să pun pariu pe un leu că vă înșelați. Uitați-vă puțin în jurul dumneavoastră, alegeți țara, analizați ce a ales majoritatea și pregătiți un leu, pentru orice eventualitate.
Dar acum că e început de an, mai bine să uităm relele din anul acesta și să ne pregătim sufletește pentru cele ce vor mai veni. Până atunci belșug și sănătate pentru toți cei care continuă încă să-mi citească părerile. La mulți ani!
