Luni, 08 ianuarie 2018, domnul George Valentin Sarry a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani. Astfel, el devine unul din puținii nonagenari ai comunității noastre cu care ne putem mândri.
Mai mult, dintre toți, el este singurul rămas în viață despre care putem spune că reprezintă generația de aur a rezistenței împotriva comunismului și a exilului românesc, a exilului luptător și categoric anticomunist. La ora actuală, după opinia mea, este singura persoană din comunitatea noastră despre care putem spune că niciodată nu a făcut vreun compromis cu regimul comunist, cu cel mai criminal regim din istoria patriei noastre.
Personalitate binecunoscută comunității românești din Montreal, în principiu, domnia sa nu ar mai avea nevoie de prezentări. Cu toate astea, merită să amintim faptul că este un fost deținut politic, din perioada 1948-1960.
În închisoare, George Sarry a fost unul dintre cei care n-a acceptat niciodată compromisul și colaborarea cu regimul comunist.
El a ajuns la Montréal în anul 1961 și a fost de atunci prezent tot timpul la activitățile și viața noastră comunitară. De o smerenie și o modestie extremă, uneori exagerată, asemănătoare pustnicilor și a sfinților, în momentul când și-a scris și publicat memoriile din închisoare, n-a dorit absolut deloc să se laude pe sine însăși.
În ultimii ani, despre Domnul George Valentin Sarry au mai scris și alții în presa noastră comunitară de la Montréal.
Dar, oricât de bine și de frumos am scrie noi astăzi despre George Sarry, nimeni nu va putea să egalizeze descrierile făcute de Ion Ioanid, Ion Pantazi și Gabriel Bălănescu în memoriile lor de închisoare, memorii dintre cele mai cunoscute și mai renumite din întreaga bibliotecă a gulagului românesc.
Pentru a ilustra puțin din curajul său, din caracterul și comportamentul său, din dragostea sa față de semenii lui, voi reproduce un scurt pasaj luat din volumul 1 al cărții «Închisoarea noastră cea de toate zilele» scrisă de Ion Ioanid și publicată în anul 1991 la Editura Albatros. Pasajul următor se găsește la pagina 109:
„A rămas celebră pățania lui George Sarry, de la Baia Sprie. Fiind un băiat foarte solid și îndemânatic, se specializase în perforat de suitori, muncă extrem de grea, deoarece se fora vertical, în sus, și toată apa cu rumegușul de rocă îți curgea în cap, fiind astfel tot șutul ud până la piele. Trebuind să privești în permanență în sus, apa îți intra în ochi împreună cu toată acea pulbere de piatră, care provoca iritații, conjunctivite și uneori chiar leziuni. Pe lângă asta, la fiecare început de șut trebuia să construiești, împreună cu echipa de dulgheri, podul sau platforma pe care urcai apoi aparatul, coloana și sfredelele și de pe care urma să începi să perforezi. La fiecare sfârșit de șut, după ce artificierul venea și încărca găurile, totul trebuia dat jos și podul demontat.
După explozie, în șutul următor, rulătorii transportau materialul căzut, degajau locul și operația se repeta, construind din nou podul, de data asta mai sus, cu atât cu cât avansase forajul, ca să poți din nou perfora mai departe. La fel se proceda (montându-le și demontându-le de fiecare dată) și cu conductele de aer și apă, al căror traseu se lungea pe măsură ce lucrarea înainta. George Sarry, care era tânăr și extrem de voinic, își făcuse reputația de bun perforator și, la Baia Sprie (după obiceiul mineresc), una din lucrările lui figura pe planul minei sub numele de „Suitoarea lui Sarry”.
La această muncă extrem de grea și riscantă s-a oferit voluntar pentru că știa că are doar 22 de ani și astfel îi poate ajuta și proteja pe cei mai slabi, pe cei în vârstă și pe cei care erau așteptați acasă de familii.
Această muncă la care nu exista nicio formă de protecție sau securitate l-a făcut să aibă probleme cu ochiul drept tot restul vieții. Așa și-a câștigat tânărul (de atunci) George Sarry dragostea și prețuirea tuturor colegilor săi de închisoare, punându-se tot timpul primul pe el însuși în locurile cele mai grele și cele mai periculoase. Găsim foarte multe astfel de pasaje în care-l descoperim pe curajosul și inteligentul tânăr în cărțile lui Ion Ioanid și ale altora.
După ce și-a publicat memoriile, am înțeles o dată-n plus, faptul că George Sarry s-a considerat un om fericit și binecuvântat prin suferința și jertfa sa. Și, după închisoare, ca o răsplată bine-meritată pentru dragostea sa față de semeni și față de aproapele său, Bunul Dumnezeu l-a răsplătit cu 90 de ani alături de o familie frumoasă, care-l iubește și-l apreciază enorm.
La mulți ani, domnule George Sarry, să ne trăiți întru mulți ani și să ne bucurați și de acum înainte de prezența dumneavoastră binecuvântată.
(Nota redacției: Acest material a fost primit pe adresa redacției de la unul din cititorii noștri, domnul Marian Costache)
