Păcălitorul păcălit

Din Pagini românești, 26 iunie 2016:
”Așa încât suspiciunile unor comentatori cum că Donald Trump, în realitate n-ar vrea să ajungă președinte ci doar să se pună în lumină, să devină vedetă pentru rațiuni legate de marketing, ar putea fi întemeiate.Și putem avansa pe această pistă întrebându-ne dacă intrarea lui în cursa prezidențială nu a fost ea însăși o păcăleală a electoratului american, a propriului partid republican și a adversarilor din partidul democrat, cu aceeași motivație, a înobilării blazonului său de om de afaceri.
/…/ dacă el, în pofida situației ipotetice că doar mimează voința de a deveni președinte, o învinge totuși pe Hillary Clinton și se instalează la Casa Albă /…/i am intra totodată în schema clasică a păcălitorului păcălit. Fiindcă Donald Trump ar constata repede că a mers prea departe și că a îmbrăcat un costum – cel de președinte – care îi este prea mare.” (Donald Trump cel sărac)

Supoziția acestor comentatori despre adevăratele intenții cu care Donald Trump s-a lansat în alegerile prezidențiale este reluată și argumentată în cartea recentă a lui Michael Wolff , Fire and Fury inside the Trump White House.

De la apariția cărții, devenită instantaneu un best-sellers datorită și încercărilor disperate ale locatarului de la Casa Albă de a stopa apariția ei, presa din întreaga lume s-a delectat să expună pe larg punctele fierbinți ale cărții. Perrsonalittea lui Donald Trump, așa cum reiese din cartea semnată de acest piranha al presei scrise, cum este catalogat Michael Wolff, autor și al altor cărți ireverențioase despre somități americane și străine, pare cât se poate de problematică. Autorul îi recunoaște farmecul, stilul ofensiv, instinctul de câștigător dar îi atribuie defecte fundamentale și incompatibile cu funcția pe care o ocupă: narcisic, refractar la sfaturile consilierilor, capricios și imprevizibil, incapabil de dialog și de constanță în idei, detestând orice critică, obsedat de lipsa de loialitate a subalternilor din jurul lui. Și lista nu e completă. Fără să mai insistăm și asupra posibilelor sale relații subterane cu tentativele Rusiei de a manipula electoratul american în favoarea sa și contra adversarei politice, Hillary Clinton.

- Publicitate -

Michael Wolff susține că pentru portretizarea lui Donald Trump cât mai aproape de adevăr, a recurs la circa 200 de interviuri din anturajul Casei Albe. Unele mărturii se contrazic între ele și el a ales, publicînd toate versiunile plauzibile, să lase cititorului libertatea de a judeca veracitatea lor.

Potrivit lui, pornind de la mărturia lui Roger Ailes, fostul patron al canalului ultraconservator de informații Fox News, Donald Trump nu avea ambiții prezidențiale, ci altele, mult mai practice, legate de televiziune. El voia să piardă alegerile. Căci intrarea lui în cursa prezidențială trebuia să-i aducă un prestigiu care l-ar fi propulsat către o mare carieră în această lume a presei audio-vizuale. ”Vechiul prieten al lui Trump, Roger Ailes, susținea că dacă vrei să ai o carieră în televiziune, trebuie mai întâi să concurezi pentru președinție.

Acum Trump, încurajat de Ailes, împrăștia rumori despre o rețea de televiziune Trump”
Nu numai Trump miza, pare-se, pe pierderea alegerilot. Melania Trump, umilită de publicarea unei fotografii intime în presă, fusese asigurată de Donald Trump că asemenea intruziuni în viața perticulară, frecvente în cazul tuturor personalităților publice, nu se va repeta pentru că el nu vrea și nu va ajunge niciodată președinte.

Într-o discuție cu același Roger Ailes, cu o săptămână înaintea alegerilor Trump și-ar fi exprimat convingerea că nu e preocupat de ideea de a pierde pentru că, în cazul lui, nu există pierdere ci doar câștig. Își pregătise deja discursul în calitate de candidat înfrânt. ”A fost un furt !” ”Donald Trump și minuscula sa bandă de războinici de campanie erau pregătiți să piardă cu foc și furie. Nu erau pregătiți să câștige”, conchde Michael Wolff.
Așa încât la anunțarea rezultatelor, surprinzătoate pentru clanul Trump, prima impresie pe care a lăsat-o cuplul câștigător a fost elocventă. Donald Trump arăta ca o fantomă (mărturia lui Jarred Kushner) iar Melania Trump a izbucnit în plâns, ”nu de bucurie”. În primele minute când a aflat că a fost ales, Trump era total dezorientat și ”înspăimântat.” (mărturia lui Steve Banon). Abia după o oră a devenit brusc încrezător că va fi ”cu totul capabil să fie președintele Statelor Unite”

La un an de la instalarea sa la Casa Albă ar fi timpul poate să privim mai îndeaproape ce a câștigat Donald Trump ca președinte al țării sale.

Potrivit revistei Forbes, averea lui Trump s-a diminuat în 2017 cu circa 600 de milioane de dolari din cauza  mai multor circumstanțe nefavorabile: fluctuațiile de pe piața imobiliară, un proces costisitor cu foștii lui studenți de la Universitatea Trump care l-au acuzat de escrocherie, costurile campaniei electorale în care n-a avut donatori suficienți. Era pe locul 192 pe lista celor mai bogați americani înainte de a deveni președinte, acum este pe locul 248.

Firește, pierderile financiare nu au legătură directă cu felul în care s-a comportat ca președinte ci cu faptul că a intrat într-o campanie electorală în care, contrar iluziei lui, era deja pierzător, indiferent de rezultat.

Căci, în al doilea rând, sub raportul imaginii pierderea este netă. Donald Trump avea o personalitate complexă, controversată desigur printre apropiații lui, dar succesul lui ca om de afaceri, ca promotor imobiliar și ca autor și animator de emisiuni de televiziune îi atrăgeau un respect și un prestigiu binemeritate în rândul clasei de mijloc a societății americane. Nu putea fi ridiculizat în emisiuni TV de mare succes, parodiat de vedete hollywoodiene precum Alec Baldwin și nici decretat ”cretin” de actori ultracunoscuți ca Robert de Niro. Dar devenit președintele Statelor Unite și solicitat să piloteze dosare de probleme naționale și internaționale de mare complexitate, defectele și limitele lui naturale au apărut acum mărite de presă cu lupa și chiar s-au accentuat. E greu de crezut că o asemenea imagine va mai fi o trambulină pentru alte satisfacerea altor ambiții – ce-i drept, oricum, poate prea târzii.

Așa încât cazul lui Donald Trump se numără printre cele care ar putea confirma adevărul așa numitului ”principiu al lui Peter” stabilit empiric de autorii canadieni Laurence J. Peter și Raymond Hull într-o carte omonimă (Principiul lui Peter) care a făcut vâlvâ în anii 70 din secolul trecut.

Potrivit acestui principiu, un angajat competent în postul său este promovat într-un post superior și daca este competent și în postul acesta, va fi promovat încă odată. Și tot așa mai departe spre vârful ierarhiei. Dar după un număr de promovări angajatul competent în toate posturile ocupate până acum, va ajunge în cele din urmă într-un post pentru care este incompetent. Nu va mai fi promovat mai departe, așadar el a atins pragul propriu de incompetență.

Donald Trump ca om de afaceri și ca animator de televiziune era un asemenea ins competent. E un semn neliniștitor de întrebare pentru societatea americană dacă, devenit președinte al Statelor Unite, el nu a atins cumva un prag de iremediabilă incompetență.