Melbourne, ianuarie 2018. Pe Rod Laver Arena, Jana Fett (locul 119 mondial), o tânără jucătoare din Croația de care n-a auzit mai nimeni conduce cu 5-1 și 40-15 în setul decisiv. Se duce încet la serviciu și cu coada ochiului privește către mama ei aflată în tribune.
Este cel mai important moment al carierei ei. Are 2 mingi de meci și serviciul în fața numărului doi mondial, Caroline Wozniacki. Servește tare pe T și mingea ratează asul ieșind 3 milimetri în out. Mama Janei își pune instinctiv mâna la gură. Rachetă începe să-i tremure în mână și pierde punctul. Și pe următoarele. E 5-2 și mai are atâtea ocazii de a câștiga meciul.
Asta gândim noi la televizor. Mintea ei însă nu poate șterge cele două ocazii ratate. Deodată loviturile ușoare pe care nu le-a greșit până atunci devin grele iar incertitudinea se instalează ca un coșmar. Caroline zburdă pe teren și câștiga 6 game-uri la rând și meciul. Jana Fett părăsește arenă privind în gol. Comentatorul ESPN spune că meciul acesta o va bântui multă vreme.
În turul 3, Simona Halep se lovește ca de un zid de Lauren Davis, o americancă chiar mai mică de statură decât ea. Apărută de nicăieri pare să livreze meciul vieții. La 11-10 pentru ea în ultimul set, servește Simona. Și pierde rapid trei mingi. Trei mingi de meci pentru Davis. Banca ei freamată. Se pregătesc să urle de bucurie. Dar minunea se întâmplă. Simona nu mai greșește și mingiile de meci se evaporă. Și apoi tot meciul. Nici Kerber n-a reușit să câștige în față Simonei cu 2 mingi de meci și o mare experiență a momentelor decisive.
Înțeleg toate situațiile de mai sus. La nivelul de amator le-am trăit pe toate. Să ai minge de meci sau să faci față unei mingi de meci este special. Îți spui singur că este doar o minge normală, joac-o relaxat, dar creierul nu te ascultă. Iar mâna în tenis este doar o unealtă a creierului. Joc safe, poate greșește adversarul, atac și dacă o greșesc. Toate posibilitățile îți bântuie mintea în câteva fracțiuni de secundă. Timp în care hazardul are ponderea sa.
Diferență între victorie și ratarea ei atârnă de un fir de păr. Șansa și ghinionul își dau întâlnire în câteva secunde.
În câte dintre sporturi există o linie atât de fină între victorie și înfrângere. Tenisul este magnific. Nu poți trage de timp, avansul pe care îl ai pe tabela nu contează deloc. Trebuie să câștigi și ultima minge. Dacă Janei Fett nu-i tremura mâna, Caroline pleca devreme din Australia și nimeni nu vorbea de ea. La fel și Simona în meciul cu Davis și apoi cu Kerber. Puterea și șansa le-au făcut să ajungă în finală.
O finală la o oră imposibilă pentru continentul american. N-am rezistat până la 3.30 noaptea și am înregistrat meciul. Cu un sentiment de jenă în față Simonei. Ca și cum ar fi avut nevoie de mine și am trădat-o mergând rușinos la culcare. Toată ziua următoare n-am deschis computerul, radioul și mi-era groază de vreun telefon de la vreun amic să comentăm meciul. Așa încât l-am văzut după 12 ore de la încheierea lui. E nebun după tenis, m-a descris familia, dar asta știam.
Pentru WTA, forul tenisului feminin, Simona este o mină de aur. Dupa mine, în loc de Adidas, Nike sau Lacoste, Simona ar trebui să poarte doar sigla publicitară a Women Tennis Association. Este poate astăzi cea mai importantă ambasadoare a tenisului mondial.
O finală magnifică în care Simona a atacat din toate pozițiile așa cum a făcut-o în meciul cu Kerber. O nouă Simona pe care n-o mai văzuse nimeni până la Australian Open. După 1-1 la seturi mi s-a instalat îndoiala și le-am spus celor din casă că nu cred că Simona poate câștiga. Și nu pentru că era epuizată fizic, ci pentru că Wozniacki returna mingi imposibile. Când joci bine cum a jucat Simona, ataci ai punctul în rachetă dar adversara găsește încă o dată și încă o dată terenul, asta te înnebunește mental. Cu tot piciorul scrântit, cu toate cele două meciuri epuizante cu Davis și Kerber, Simona ar fi câștigat finală dacă în fața ei Carolina n-ar fi făcut meciul vieții.
Îți vine să te urci pe pereți, să înjuri să blestemi soarta dar acesta este tenisul. Față de Rolland Garos unde Simona a pierdut un meci pe care trebuia să-l încheie într-o oră, în Australia a dat totul dar adversara a fost în clipa aceea precisă mai bună. Când Simona și-a dat sufletul pe teren nu-i poate reproșa nimeni ceva.
După finală de la Merlbourne toată lumea este mai convinsă ca niciodată că Simona are în acest moment valoarea să câștige un grand șlam și chiar să fie cea mai bună jucătoare din lume, nu doar numărul unu mondial.
Și totuși imprevizibilul tenis nu-ți poate garanta nimic. Că și în viață, în tenis nicio ocazie nu se întoarce. Simona poate însă să-și învingă soarta.
Chiar fără un trofeu suprem, Simona a salvat Australian Open. Prin cele trei meciuri dramatice s-a întâmplat un lucru rar în tenis: interesul amatorilor de tenis s-a îndreptat spre fete și nu, ca întotdeauna, spre întrecerea masculină.
Pentru WTA, forul tenisului feminin, Simona este o mină de aur. Dupa mine, în loc de Adidas, Nike sau Lacoste, Simona ar trebui să poarte doar sigla publicitară a Women Tennis Association. Este poate astăzi cea mai importantă ambasadoare a tenisului mondial.
