Una dintre personalitățile emblematice pentru literatura și, într-un plan mai larg, pentru spiritualitatea quebecoeză este poetul Emile Nelligan (1879-1941). Prin precocitatea operei sale încheiate la vîrsta de 20 de ani cînd a fost internat într-un azil de boli nervoase, el a fost apropiat de francezul Arthur Rimbaud.
Dar prestigiul și, mai ales, împrejurarea că poezia lui a însemnat un moment de răscruce în poezia din Quebec în sensul modernizării ei, îl apropie încă și mai mult de situația lui Mihai Eminescu de la noi. Ne aflăm în zona unor pure, dar curioase, coincidențe, cînd evocăm și alte detalii biografice comune celor doi poeți ; internare pînă la moarte în stabilimente medicale de boli mintale, celebritate bruscă și copleșitoare imediat ce au dispărut ca persoane din spațiul public, asocierea lor cu grupări literare importante pentru evoluția literaturii din țările lor (École littéraire de Montréal și Junimea din Iași), rolul crucial în impunerea operelor lor, jîmplinit de doi mentori ai literaturii din Quebec și, respectiv, din România: criticul Louis Dantin, îngrijitorul primei ediții complete de poezii a lui Nelligan și totodată autorul unei prefețe de mare răsunet (Émile Nelligan et son oeuvre, 1904) în Quebec, și Titu Maiorescu, la noi, îngrijitorul primei ediții complete a poeziilor eminesciene și autor al prefeței Eminescu și poeziile lui (1889).
În ceea ce privește poezia lor, coincidențele sunt mai puțin categorice. Opera lui Eminescu, clădită în circa treisprezece ani de activitate este mult mai impunătoare decît cea a lui Nelligan, o opeeră de tinerețe, mai curînd schițată decît realizată în cei doar doi ani cît a fost activ între 19 și 20 de ani. Dar ea este totuși mai matură decît începuturile eminesciene de la aceeași vîrstă. Esteticește, poezia lui Nelligan este post-romantică, cu influențe multiple – uneori prea vizibile – -care vin din simbolismul francez (Mallarmé, Verlaine, Rimbaud, Rodenbach), din Baudelaire, din romanticii Lamartie și Alfred de Vigny și din parnasianul Leconte de Lislae. Mai trebuie menționat printre poeții tutelari ai lui Emile Nelligan și Edgar Allan Poe. Influențele, cum se vede, vin mai ales dinspre literatura franceză spre deoseboire de Eminescut apropiat de liricii germani.
Exprimîndu-se mai ales în sonete și rondeluri, Emile Nelligan a scris despre copilărie, moarte, nebunie, muzică, singurătate, dragoste și opera lui însumează 172 de titluri, potrivit ultimei ediții critice, datorată lui Réjean Robidoux și Paul Wyczynsski din 1991. I-au fost consacrate lui Emile Nelligan – la fel de frapant în fotografiile sale de adolescent ca Eminescu la 20 de ani – monografii, studii, eseuri, poeme, filme, piese de teatru, lucrări muzicale care i-au omagiat geniul și i-au construit o aură strrălucitoare dar melancolică de poet blestemat, superior societății vremii lui. .
Așa încît și Emile Nelligan și Mihai Eminescu au dimensiuni mitice. Dar, spre deosebire de Eminescu, a cărui posteritate națională este relativ respectuoasă față de operă și de personalitatea autorului ei, în cazul lui Emile Nellgan au apărut nu de mult tentative serioase și documentate de contestare globală.
Autoarea Yvette Francoli, specialistă în literatura quebecoeză, a publicat în 2013 cartea Le naufrage du Vaisseau d’or. Les vies sécrètes de Louis Dantin în care susține că Emile Nelligan n-ar fi de fapt decât coautorul poemelor sale printre care și celebrul Le vaisseu d’or,.scris cu puțin timp înainte de internarea sa la azil. Autorul principal ar fi, în realitate, Louis Dantin.
Argumentele lui Yvette Francoli se bazează pe neconcordanțele dintre biografie și operă și în general apelează la argumente de bun simț comun care par convingătoare.
Nelligan nu era un cititor pasionat, nu avea sensibilitătăți pentru alte arte (pictură, muzică), nu a călătorit în afara Quebecului, nu stăpânea decît rudimentar limba franceză (tatăl său era irlandez), dar era pasionar de poezie și, în mod sigur, talentat. Era realmente incult și deci n-avea cum să etaleze în poemele sale o erudiție și zone de sensibilitate pe care nu le avea. Pînă la întâlnirea sa din 1897 cu Louis Dantin (1875-1945), scriitor cultivat, prolific, cu o personalitate complexă, pe numele său adevărat Eugène Seers, mai întâi preot și apoi autoexilat în Statele Unite și devenit tipograf, nu scrisese niciunul dintre poemele care l-au făcut celebru. Mărturii ale unor contemporani precum și unele însemnări din jurnalul lui Louis Dantin, confirmă că Emile Nelligan îl vizita aproape zilnic. Tînărul poet scria doar niște ciorne care apoi erau substanțial corijate, cizelate și redactate de Louis Dantin. Acesta ar fi fost inspiratorul unor idei poetice, unor teme, cu motive artistice și referințe care confereau poemelor ținută și eleganță, El era cel care dădea improvizațiilor lui Nelligan, de multe ori orale, o formă scrisă și publicabilă. De altfel, manuscrisele lui Nelligan nu s-au păstrat și ceea ce s-a publicat reprezintă transcrieri ale lui Louis Dantin, după toate probabilitățile revizuite fundamental, îmbogățite uneori cu poeme scrise de el însuși – totul de conivență cu mama poetului, care, altminteri ,nu și-a vizitat fiul decît o singură în patruzeci de ani de internare.
Emile Nelligan a fost o victimă nefericită a severității și obtuzității paterne. Ostil față de ambițiile literare ale fiului și, mai ales, față de o posibilă homosexualitate, David Nelligan l-a internat abuziv într-un azil, cu ajutorul a doi medici servili care i-au diagnosticat o demență precoce. Documente din timpul internării demonstrează soarta tristă a poetului care, în afara unor dificultăți benigne de adaptare socială, firești la un temperament rebel și boem, nu avea nici un comportament maladiv și-și păstrase spiritul mereu treaz, preocupat de literatură. N-a mai produs poeme remarcabile, dar blocajul acesta nu este deloc surprinzător dacă este adevărat ceea ce a sugerat un prieten poet, Albert Lozeau, cum că i s-ar fi făcut o lobotomie.
Motivația lui Louis Dantin de a nu reclama partea sa de merit în construirea operei lui Nelligan rămîne însă neclară.
Yvette Francoli nu a fost prima care a pus în discuție, cu concluzii negative, paternitatea poeziei lui Nelligan. Scriitorul Claude-Henri Grignon o făcuse înaintea ei, în 1938, într-un pamflet. Louis Dantin l-a contrazis, precizînd că a făcut modificări, mai ales de ordin gramatical ori stilistic, foarte rare ”atingînd cel mult un cuvînt ori un vers”.
Unul dintre biografii și criticii cei mai avizați ai operei lui Emile Nelligan, Paul Wycynski susține într-o masivă biografie publicată în 1987 (635 p.) că toată polemica în jurul paternității operei lui Nelligan este ”o copilărie în întregime gratuită”, Dar, cum se vede, îndoielile semănate de Jean-Claude Grignon au fost reluate și amplificate peste 75 de ani.
Teoria lui Yvette Ftancoli a primit o replică tăioasă – și alarmată, din pricina ecourilor mai curînd favorabile de care s-a bucurat cartea sa în lumea literară din Quebec – din partea a doi critici, Anette Hayward și Christian Vandendorpe, coautori ai unui studiu consistent, Dantin et Nelligan au piège de la fiction (2016). Ei depistează în cartea lui Yvette Francoli aproximații documentare, ipoteze îndoielnice, neîntemeiate pe informații exacte, răstălmăciri ale faptelor pentru a le face congruente cu punctul de vedere al autoarei.
Oricum, rămâne ca un argument capital în favoarea paternității lui Nelligan asupra propriei opere faptul că poezia lui este total deosebită de cea a mentorului său. Nici înainte, nici după internarea poetului printre bolnavii mintali, Louis Dantin n-a scris vreun poem care să indice o asemănare de viziune artistică, de stil și de muzicalitate cu poemele lui Emile Nelligan. Dar încercarea lui Yvette Francoli de a da jos de pe soclu o personalitate și a o înlocui acolo cu alta continuă să stimuleze reflecția. S-a vorbit chiar despre un destin postum revizuit al lui Louis Dantin, comparat de un comentator cu portughezul Fernando Pessoa, din cauza numărului mare de manuscrise interesante nepublicate și descoperite postum.
Asocierea cu Pessoa, dacă-i acordăm veracitate, poate complica însă din nou lucrurile: să fi fost oare Emile Nelligan un heteronim în carne și oase al lui Louis Dantin?
