O cutie a pandorei: imortalitatea

Jean d’Ormesson în Guide des égarés ne propune să ne resemnăm  cu certitudinea că eternitatea nu există. Totul e sortit să dispară cândva, inclusiv universul despre care se știe, de la începutul secolului trecut, că a avut un început, că o să aibă un sfârșit și că, deci,  ”o să treacă aidoma oamenilor.”

Cum mintea nu poate imagina nici starea  primordială, nici starea finală, de absență a materiei, a timpului și a spațiului, se naște o neliniște  fundamentală fiindcă totul e pus sub semnul întrebării. Și, înainte de toate, apare discuția despre sensul vieții. Căci gândirea l-a legat dintotdeauna de ceva care este mai presus de condiția efemeră a omului  fie în viața terestră, prin creație, fie dincolo de ea, prin integrarea după moarte într-o ordine divină eternă. Dar dacă Dumnezeu – numele acestei ordini divine din Biblie, mereu enigmatic și inaccesibil –  nu există sau nici el, odată cu universul, nu este etern, atunci,”nu este imposibil ca lumea să fie absurdă, ca atât  binele cât și răul, atâtea suferințe, atâtea fericiri, atâta frumusețe și iubire să cadă pentru totdeauna în neant și ca viața care ne este atît de dragă să nu aibă nici cel mai neînsemnat sens”.

În contextul unei asemenea reflecții pesimiste și în  cadrul acesta, foarte larg fiindcă îmbrățișează totul, dar și foarte constrângător fiindcă ne încorsetează mintea prin întrebări insolubile – cum ar fi, de exemplu, ce a fost înainte de apariția universului și ce va fi după dispariția lui, –  este interesant că o parte a științei, și nu cea mai neînsemnată, dând la o parte reflecțiile filosofilor și  teologilor, se concentrează asupra posibilităților concrete ca omul să devină fizicește nemuritor.

Război contra morții

Yuval Noah Harari, în cartea sa Homo Deus (Albin Michel, 2017) imaginând ”o scurtă istorie a viitorului” consacră un capitol luptei din vremea noastră și din viitorul apropiat nu doar contra flagelelor tradiționale – foametea,  epidemiile și războiul  – care mii de ani au fost vameșii neîndurători ai vieților omenești,  ci și pentru anularea  pur și simplu a morții.

- Publicitate -

Reflecțiile lui debutează cu un sofism ironic:  ”Declarația universală a Drepturilor omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial – care seamănă, fără îndoială, mai curând cu o constituție mondială – declară categoric că dreptul la viață este valoarea supremă a umanității. Și atunci, pentru că moartea violează cu claritate acest drept, ea, moartea constituie o crimă contra umanității. Trebuie să ducem un război total contra ei”

Războiul acesta va putea fi câștigat, potrivit unor savanți, în jurul anilor 2200. Iată o nebunie frumoasă a viitorului dar și ambiguă fiindcă, dacă am presupune că e un război ce poate fi câștigat – nu știm dacă fructul victoriei nu va fi otrăvit.

E foarte posibil să fie mult mai otrăvit decât ne putem imagina astăzi.

Moartea, o problemă tehnică

În zilele noastre, cel puțin în societățile laicizate, moartea a încetat să mai fie, pentru majoritatea populației, un eveniment sau o experiență sacre, o intrare într-un univers divin.  Ea ar fi doar o oprire a motorului vital, datorată unor probleme tehnice: ”Inima încetează să mai pompeze sângele. Depuneri de grăsime blochează artera principală. Celule canceroase se răspândesc în ficat. Germenii patogeni se înmulțesc în plămâni. Și cine este responsabil pentru aceste probleme tehnice ? Alte probleme tehnice…”

Embed from Getty Images

Pusă astfel problema, pare cu totul logic ca diferite ramuri ale științei (genetica, medicina regenereativă, nanotehnologia, biotehnologia,  etc.), unindu-și eforturile, să repare sau să prevină orice  defecțiune tehnică, înainte ca aceasta să devină letală. Cum deja a început să se procedeze când se implantează stimulatoare cardiace, când se înlocuiesc unele  articulații distruse cu proteze metalice, când se recreează organe sfărâmate (de exemplu, genunchiul) cu ajutorul unor celule regenerative aparținând  propriului organism, când se grefează alte organe în locul celor extirpate care nu mai funcționează etc. Multiplicate, dezvoltate, rafinate,  asemenea proceduri – și altele încă mult mai complicate despre care încă nu știm nimic-  ar facilita lupta contra morții până la anularea ei,  obținându-se  deci tehnic imortalitatea. Adică, rezultatul dorit și sperat,  mai ales în lumea selectă și restrânsă a noilor guru din era Bill Gates. Google are din 2013 o filială Calico (California Life Company)  a cărei misiune este tocmai  ”să distrugă moartea”. Se investesc anual în această misiune sute de milioane de dolari. Unul dintre liderii Calico ar fi declarat: ”De mă întrebați astăzi dacă este posibil să trăim până la cinci sute de ani, răspunsul meu este da”.

Embed from Getty Images

Optimismul pare uneori delirant. Doi dintre corifeii cursei pentru nemurire, polimatul Ray Kurzweil și gerontologul Aubrey de Grey susțin că încă din 2050, cine va avea destui  bani și o sănătate stabilă va putea deveni nemuritor cu condiția să se interneze din zece în zece ani  în clinici speciale și să facă tratamente sofisticate de regenerare pentru fiecare grup de organe. Între timp, firește va trebui să ia medicamente de întreținere. ”Și dacă Kurzweil și de Grey au dreptate, scrie amuzat Noah Harari, poate că există deja nemuritori care merg alături de dumneavoastră pe stradă – cel puțin dacă vă plimbați pe Wall Street sau pe Fifth Avenue.”

Chiar dacă mânuim ideile acestea inginerești despre imortalitate cu prudență, tot riscăm să ne contaminăm. Fie cu iluzii pentru descendenții noștri, mai devreme sau mai târziu contrazise de noi date științifice și medicale, fie cu o atitudine corozivă de respingere a ceea ce ne poate părea un amalgam de elucubrații. Ne-am priva în acest caz de o analiză critică a consecințelor etice, axiologice, politice etc ale ipoteticei imortalități  și de un răspuns luminat  la întrebarea dacă nemurirea concretă ar fi un scop nu doar tangibil dar și binefăcător pentru omenire.

Noah Harari face o astfel de analiză jumătate în glumă, jumătate cu seriozitate pornind de la o posibilitate mult mai puțin ambițioasă, dar totuși foarte atrăgătoare: dublarea speranței actuale de viață care ar putea atinge 150 de ani. Deja, remarcă  el,  totul ar suferi schimbări fundamentale: relațiile familiale soț-soție și  părinți-copii, situația profesională unde cariera mult prelungită, dincolo de o sută de ani, ar implica exigențe de autoperfecționare și pentru cei de nouăzeci de ani, domeniul politicii unde liderii s-ar eterniza, așa-zicând, în poziții-cheie de conducere: ”Ați fi mulțumit să-l aveți la putere pe Putin încă nouăzeci de ani?”

Cu atât mai importante și mai greu de imaginat pentru noi cei de astăzi ar fi consecințele  etice, sociale și  politice ale nemuririi. Căci deși  proiectul lui Google este, după opinia majorității savanților și cercetătorilor, irealizabil pentru generațiile actuale, totuși într-un viitor ceva mai îndepărtat, el nu poate fi cu totul ignorat.

Embed from Getty Images

Jean-Claude Guillebaud, în cartea sa Le principe de l’humanité, reflecta încă din 2001 asupra pericolelor care amenință condiția umană în condițiile unui progres din ce în ce mai accelerat – care ia alura unor adevărate revoluții – în economie, informatică și genetică. E posibil ca efectele lor combinate și multiplicate prin sinergie să facă  abordabil, cu aparente șanse de succes, proiectul lui Google care nu exista încă la vremea apariției cărții lui Jean-Claude Guillebaud. Dar eseistul sesiza că o tratare a corpului uman ca un ansamblu de organe autonome, ca o mașină sau ca un depozit de gene conduce la o viziune antiumană.

”Suntem, scrie sociobiologul Richard Dawkins, citat de Jean-Claude Guillebaud,  – mașini de supraviețuire,  roboți programați orbește pentru a prezerva moleculele egoiste cunoscute sub numele de gene”.

Putem glosa la infinit cu încredere, cu maliție sau cu scepticism despre cum va arăta insul nemuritor din viitorul îndepărtat, dacă va exista, dar este foarte probabil ca liniile actuale de organizare a raporturilor sociale să nu mai fie nici măcar vizibile. Cum nu ne sunt vizibile  astăzi cele care reglementau cotidian viața omului preistoric.Și pare de asemenea tot foarte probabil, cum observă din nou Noah Harari, ca anxietatea omului de azi, produsă de apropierea morții, să fie înlocuită cu o anxietate și mai teribilă și mai paralizantă și de fiecare clipă: aceea de a-și pierde eternitatea în orice moment,  la cel mai mic incident neprevăzut. Știind că oricum suntem ființe muritoare, astfel de incidente nu ne torturează imaginația și ne îngăduim să fim temerari, să străbatem munții, pustiurile, să înotăm ori să călătorim instalați comod în avioane sau în compartimente de tren. Un ins care știe că va muri doar accidental va fi speriat și de cele mai mărunte ori banale acțiuni care, teoretic, i-ar putea pune viața în primejdie: de urcarea unesi scări, de conducerea unui automobil, de participarea la o activitate sportivă intensă, de folosirea unui ascensor etc.

Pe de altă parte, nemurirea fizică n-ar putea fi la îndemâna tuturor. Și nici nu s-ar dori asta fiindcă s-ar stabili imediat că nu oricine merită să fie veșnic.  Un ins dotat în limitele statisticii n-ar avea acces decât la o viață efemeră,  redusă la durata obținută  prin îngrijiri medicale de bază – precum cele pe care le cunoaștem astăzi. În schimb, un ins supradotat, genial sau presupus ca atare,  – un om de știință, un artist, un inventator etc. ori pur și simplu un ins cu mari resurse financiare – ar avea dreptul la o asistență medicală extrem de sofisticată care i-ar spori viața cu sute de ani fiindcă, nu-i așa? contribuția, lui la progresul social e mult mai consistentă și e de dorit ca ea să nu se întrerupă.

Putem observa, dincolo de cartea lui Yuval Noah Harari, că primii germeni ai unei asemenea schimbări de atitudine se manifestă deja în plan economic când ni se pare normal și logic ca oamenii bogați – dotați sau nu cu calități intelectuale ieșite din comun  – să aibă acces la servicii medicale mult mai complexe și mai eficace decât cele rezervate oamenilor cu resurse modeste. Chiar dacă, unii dintre ei, pot fi supradotați.

Și dacă în viitor ingineria genetică va progresa suficient de mult, evident că s-ar ajunge și la o programare înainte de naștere pentru înlăturarea unor maladii ereditare dar și pentru privilegierea unor embrioni umani cu o ereditate performantă. Destinul noului născut va fi fixat în linii generale din faza intra-uterină. Pe o altă cale are reînvia practiile eugenice antice ori, s-ar reveni  la predestinarea augustiniană, la un fel de grație acordată pre-natal doar unei minorități. Atât doar, că această grație n-ar avea o sursă divină ci pur materialistă.

Și nu s-ar preconiza oare  o raționalizare a vieții printr-un totalitarism ingineresc? Ne putem imagina un scenariu în care cuplurile care ar dori să aibă copii ar trebui ”să se califice” pentru responsabilitatea de a da cetățeni cu o viață multiseculară. Ele ar urma să se supună unei diagnosticări genetice care să conchidă  dacă dispun de un material  genetic pozitiv, apropriat unor descendenți ”normali”. Normali conform criteriilor acelor timpuri viitoare. Jean-Claude Guilbaud atrăgea atenția că, așa cum o înțeleg unii geneticieni, ”normalitatea” este un concept totalitar.

”În realitate, dacă nu suntem de acord cu teoriile rasiste sau inegalitariste trebuie să convenim că termenul normă nu are nicio semnificație științifică. El se raportează la starea specifică a unei culturi, la influența unei ideologii.”  Și nu cumva tot ingineria genetică va deveni capabilă să producă indivizi susceptibili să aibe o anumită carieră socio-profesională și nu alta? În cazul acesta, ar apărea  politici de reglementare, de evaluare și proiectare a nevoilor sociale. Ar fi un pas uriaș pe calea robotizării și deci, corelativ, pe panta regresivă a dezumanizării.

O instituție oficială, o autoritate guvernamentală ar trebui să decidă în privința eficacității și randamentului ingineriei genetice pecum și și a obiectivelor ce trebuie atinse. Am intra astfel în era unui totalitarism politico- biologic mult mai apăsător decât totalitarismele pe care le-a cunoscut istoria până acum. El și-ar propune să schimbe tipul uman nu prin  manipulare propagandistică, reversibilă când regimul se prăbușește, ci prin manipulare genetică ireversibilă.

Nemurirea fizică, dacă s-ar ajunge să fie realizată, ar deveni o adevărată cutie a Pandorei. Ar încăpea în ea mult mai multe pericole sociale  decât cele enumerate până aici.

”Nu cunoaștem niciodată urmările hotărârilor noastre. Nimic nu eșuează așa cum eșuează succesul. Și ceea ce ne sperie sfârșește uneori prin a ne fi de folos . Oamenii fac istoria,spunea Raymond Aron, dar ei nu știu istoria pe care o fac.”

E de presupus că generațiile viitoare vor ști să umble cu ea. spre a preveni dezastrele posibile ale speciei noastre. Noi nu putem face altceva decât să ne întoarcem la cuvintele  nonagenarului de curând plecat dintre noi,  Jean d’Ormesson și, eventual, să sperăm odată cu el:  ”Nu cunoaștem niciodată urmările hotărârilor noastre. Nimic nu eșuează așa cum eșuează succesul. Și ceea ce ne sperie sfârșește uneori prin a ne fi de folos . Oamenii fac istoria, spunea Raymond Aron, dar ei nu știu istoria pe care o fac.”

Fotografie de: Bistrosavage