Mărțișor, mărțișor

– De când am venit în Canada, am adoptat obiceiurile lor și le-am uitat pe cele românești! constată, cu amărăciune, Vasile. Uite, azi este 1 Martie și nimeni nu se gândește să facă un cadou soției lui! Ce plăcut era în România, când băteam tot orașul ca să găsim un mărțișor frumos pentru nevestele noastre!

M-am simțit cu conștiința încărcată și, amintindu-mi tarabele care invadau străzile și forfota din jurul lor, m-a cuprins nostalgia și i-am dat dreptate lui Vasile. Mai beai o bere, te mai uitai la o tarabă, dar nu te întorceai acasă fără un mărțișor, ca să faci o bucurie soției. Se scursese atâta vreme de atunci, încât, dacă n-ar fi fost observația lui, și eu treceam cu nepăsare peste acest eveniment.

– Și ce ai cumpărat pentru Elena de mărțișor?

– De ce să-i cumpăr, dacă am pierdut obiceiul? Cine mai știe de mărțișor? Aici, serbăm ziua îndrăgostiților.

– Atunci, i-ai făcut un cadou de St.Valentin?

– Nu i-am făcut, pentru că e ziua îndrăgostiților, nu a căsătoriților.

– Adică, după ce te-ai căsătorit nu-ți mai iubești soția?

– Sigur c-o iubesc! Dar, când ești „îndrăgostit”, te duci cu o floare și niște bomboane și o faci fericită. Când ai devenit „căsătorit”, nu poți să te prezinți fără un parfum. Iar dacă nu-i de-ăla, de 100 de dolari, nici nu-i face plăcere.

– Și crezi că soțiile noastre nu merită un parfum de 100 de dolari?

– Merită și mai mult, dar e un cadou pentru ziua ei onomastică, nu de St.Valentin sau de mărțișor, când șnurul este cel mai important. El este simbolul mărțișorului, nu maimuțoiul ăla mic care atârnă de el. Cum să te duci cu o sticlă de parfum și să-i spui: Dragă mea, ți-am luat un mărțișor! Pune-l în piept!

Am răsuflat ușurat, pentru că era multă înțelepciune în spusele lui. Nu se găsesc șnururi în Canada. Consideram problemă rezolvată când, prietena mea, conștiința, mi-a amintit că lista păcatelor mele – contabilizate de Mimi – este cam lungă și că ar fi timpul să fac și eu un efort ca s-o mai scurtez.

– Un maimuțoi mic și simpatic, de un dolar-doi, am putea găsi pe la magazinele cu jucării, dar, ai dreptate, nu poți să spui că-i mărțișor dacă n-are șnur.

– Genial! a exclamat Vasile, deși nu mai era necesar să confirme ceea ce eu știam de foarte mult timp. Asta-i simplu: cumpărăm ață albă și roșie, le răsucim împreună și avem și șnurul! De ațe mă ocup eu, căci mă pricep cel mai bine la asta.

Știam că este adevărat și niciodată nu fusesem capabil să exprim întreaga mea admirație pentru arta cu care lega acele de pescuit. Rămânea doar să dăm o raită prin câteva magazine și, cum confecționarea șnurului ne lua doar zece minute, când soțiile noastre se întorceau acasă, puteam să le oferim surpriza unui mărțișor, ca mărturie a dragostei noastre.

Ața am găsit-o repede, dar la maimuțoi am renunțat, pentru că semănau a orice numai a mărțișor nu. Și cum pierdusem timpul căutându-i, și cum luasem ață și nu puteam s-o aruncăm, ne-am resemnat la câte o sticlă de parfum, mai ieftină, urmând ca de gâtul lor să legăm simbolul confecționat de noi. Căci atenția contează!

Atelierul l-am instalat la mine, pe măsuța de cafea, pe care am pus un ziar, ca să nu facem murdărie și să stricăm surpriza. Ațele însă, n-au vrut să stea răsucite. Nici atunci când Vasile a tras de ele până s-au rupt, nici când le-am umezit și nici chiar atunci când le-am fiert în ibricul de cafea.

Dezamăgiți, voiam să renunțăm și la șnur, când Vasile, inspirat, a propus să confecționăm unul de-ăla înfoiat. Trebuia doar să facem niște noduri pe ațe, să tăiem ața la jumătatea distanței dintre noduri și să le înșiram pe o altă ață, cu un ac de cusut pe care-l treceam prin noduri. Le ciufuleam apoi, cu un pieptene sau o periuță de dinți și aveam un șnur minunat.

Eram atât de concentrați să înnodăm ața și s-o tăiem la dimensiunea exactă, încât era să nu auzim că Mimi s-a întors acasă și s-a dus dracului surpriza. Cunoșteam următorul ei pas, așa că Vasile a strâns lucrurile în ziar, le-a pus în fotoliu și s-a așezat peste ele, chiar în momentul când ea a deschis ușa și ne-a țintuit cu o privire iscoditoare, făcându-l pe Vasile să se foiască neliniștit. Eu însă, care știam că, dacă nu ne-a găsit la un pahar de bere și nici fumând în casă, nu avem motive de îngrijorare, i-am răspuns liniștit:

-Ce să facem? Jucăm șah! Și pentru că am observat semne de încruntare, m-am grăbit să completez: E șah orb! N-avem nevoie de piese pentru că se joacă în minte. Adică, eu mă gândesc la o mutare și îi spun lui Vasile: pion din D2 în D3. Iar el se gândește la altă mutare și mi-o spune mie.

Vasile continua să se foiască în fotoliu și mă aproba din cap zâmbind mânzește, iar Mimi, după ce ne-a mai cercetat o dată, lung, cu privirea, a ieșit închizând ușa fără să zică nimic. Iar eu am remarcat la ea o schimbare, pentru că asta nu se mai întâmplase niciodată.

Nu s-a închis bine ușa, că Vasile a sărit din fotoliu, s-a întors cu spatele la mine și mi-a arătat acea parte a corpului pe care n-o arăți cuiva decât în semn de mare dispreț. Voiam, tocmai, să-mi exprim indignarea, când el a strigat:

– Scoate-l repede, că mi-a intrat în fund!

– Cine?

– Acul!… M-am așezat pe el!

Purtarea lui avea o justificare așa că, înfrânându-mi repulsia, am acceptat să-l ajut.

– Nu stai bine! Apleacă-te mai mult! Vasile s-a aplecat și și-a sprijinit capul de fotoliu, dându-mi astfel posibilitatea să cercetez cu atenție ceea ce îmi arăta. N-am găsit însă acul. Dar cum nu aveam lumina suficientă, am adus o lanternă și am cercetat, din nou, fiecare centimetru pătrat al suprafeței expuse. Tot nu vedeam nimic.

– Puneți ochelarii!

– Nu port!

– Atunci, adu o lupă !

Am adus o lupă și, ajutându-mă de lanternă, am cercetat fiecare milimetru pătrat al aceleiași suprafețe. Nu se vedea nici un ac. Probabil că trecuse prin stofa pantalonului și de-aia nu-l găseam.

– Stai, să-mi dau jos pantalonii!

Era de-a dreptul măgar, Vasile! N-am apucat să i-o spun, pentru că, bineînțeles, Elena, care-și căuta bărbatul, a intrat pe ușă chiar în clipa aia. A deschis gura să spună ceva, dar n-a mai închis-o și a rămas așa.

– Elena dragă, nu-ți lasă imaginația s-o ia razna, căci noi jucăm șah!…Bineînțeles!…E șah orb, fără piese, care se gândește… Și Vasile asta face acum. Se gândește… Sigur că da!… Când stă așa, gândește el mai bine.

Cum Elena nu reușea să închidă gură, am considerat că mai sunt necesare câteva explicații: Păi, dacă-i orb, ai nevoie de o lanternă că să vezi cum joci… și de o lupă!

Bineînțeles că în decor a apărut și Andrei care, când a văzut în ce poziție stătea taică-sau, a strigăt: dii căluțu! și s-a pregătit să-i sară în spate, călare, ca un veritabil cowboy. Vasile a gemut înfundat:

– Nu-l lăsa, că-l omor!

L-a oprit Elena, căreia instinctul matern i-a spus că e mai prudent să-l ia de acolo. Iar eu am constatat și la ea o schimbare, pentru că a închis ușa încet, ca să nu facă zgomot, fără să zică nimic. Ceea ce era cu totul neobișnuit.

Vasile a revenit la o ținută decentă și a constatat că nu-l mai doare așa de tare.

– Probabil că s-a obișnuit organismul cu el!

Nu se obișnuise, căci acul l-am găsit în fotoliu, dar nu ne mai trebuia, fiindcă renunțasem la șnururi. Până erau gata, se făcea 8 martie – pe care nici nu-l recunoșteam, fiind o invenție a comuniștilor. Și cum nevestele noastre erau anticomuniste, scăpasem și noi de grijă lui.

Când ne-am prezentat cu sticluțele, împodobite, totuși, cu câte o fundă din ață roșie și una din ață albă, pentru ca măcar culorile să respecte tradiția, ne-am dat seama că, și așa, le-am făcut o mare surpriză, căci copleșite de emoție au exclamat:

– Aaa! Așa-i, că azi e 1 Martie! Vai, ce drăguț că n-ați uitat!

Și am constatat, din nou, la ele, acea ciudată schimbare căci, după ce ne-au sărit de gât și ne-au sărutat, n-au mai zis nimic altceva. Ceea ce nu era în firea lor.

Ultimele articole

Articole similare