De unde ni se trage starea de nelinişte pe care o încercăm deseori? Poate că una dintre sursele panicii cotidiene a oamenilor moderni este şi datul cu părerea.
Spaţiul virtual este invadat de „părerişti”, adică de indivizi cărora nu le vine cheful de muncă şi care se refugiază de ei înşişi pe site-uri şi pe reţelele de socializare. „Omul – prelungire a telefonului” a devenit vietate dominantă în peisajul urban şi principala unealtă de propagare a neliniştilor de tot felul.
Oriunde te-ai afla şi orice ai avea de făcut, mai întâi îţi scoţi telefonul inteligent şi postezi un comentariu. Adică o părere care se rostogoleşte, alături de alte păreri, într-un spaţiu imens, contribuind la buimăceala generală. Nimeni nu pricepe mai nimic, dar are impresia că a înţeles totul – de la subtilităţi de politică externă până la tratarea herpesului.
Semidoctul şi timpul liber
Când fenomenul era mai la început, un cititor al unui articol pe care l-am scris pe această temă sesiza răul pe care datul cu părerea îl face libertăţii de exprimare. Iată ce observa cititorul meu, exasperat de „liberalizarea” inepţiilor:
„Viralitatea este dată de scandal (n.a. faptul că anumite „ştiri” se răspândesc rapid). Orice subiect ai încerca să abordezi eşti asaltat de comentarii stupide, fără legătură cu ideea de fond a problemei prezentate. Foarte des întâlnim analfabeţi care încep să se înjure şi să se jignească în secţiunea dedicată comentariilor unei teme importante, serioase, pe motive nu foarte diferite de acela al rivalităţii galeriilor la meciurile de fotbal. Am întâlnit chiar astăzi, pe o temă interesantă despre modificarea Constituţiei, comentarii de genul « Bă boule, ai folosit cuvinte prea (?!) şi n-am înţeles ce-ai vrut să zici ». Acest « comentariu » va genera alte « comentarii » şi se va stârni o discuţie fără nicio legătură cu ideea pentru care a fost scris articolul. Evident, părerile pertinente şi serioase nu-şi mai găsesc locul în această discuţie şi astfel ne pierdem, din ce în ce mai mult, interesul de a ne exprima opinia şi de a contribui la dezbateri sociale importante”.
Omul care a scris aceste rânduri mi se pare a fi unul de bun-simţ, motiv pentru care i-am şi păstrat scrisoarea virtuală. În plus, încheierea este demnă de reflecţie: „Dacă, prin absurd, s-ar interzice aceste comentarii stupide, aceşti oameni care le scriu spre ce s-ar îndrepta? Ce ar face cu atâta timp liber şi cu atâta «creativitate»?”
Între ziar şi telefonul inteligent
Nu-mi dau seama dacă viitorul liberei exprimări a fost confiscat în totalitate de site-uri şi reţele de socializare sau dacă măcar o bucăţică din el rămâne rezervat tipăriturilor.
Cert este că, astăzi, din ce în ce mai puţini oameni aşteaptă dimineaţa pentru a-şi cumpăra ziarele de la chioşc şi a le răsfoi după micul dejun. Informaţia circulă, dintr-un capăt într-altul al lumii, în doar câteva secunde. N-ai nevoie decât de o bună conexiune la internet pentru a afla, aproape în timp real, despre un nou atentat terorist sau despre posibila întâlnire dintre Donald Trump şi Kim Jong-un.
Tot din faţa unui mic ecran şi a unei tastaturi poţi declanşa o amplă mişcare de protest, aşa cum se întâmplă mai peste tot în lume, inclusiv în România. Comunicarea este mult mai puţin anevoioasă, însă orice progres în această direcţie are efecte adverse, greu de cuantificat.
De pildă, apropierea prostului, la un click distanţă, de tot ce înseamnă dezbatere de idei. După cum probabil aţi constatat de nenumărate ori, prostul este toxic pentru idee şi pentru tot ce înseamnă acumulare intelectuală. El nu este sensibil la argument, iar bunul-simţ nu-i este opozabil.
Prostul cu tastatură în faţă strică „aerul virtual” şi plescăie satisfăcut din întunericul camerei de unde postează comentarii despre orice şi despre oricine. El îl alungă pe cititorul obişnuit să analizeze informaţia şi să o cântărească obiectiv, deturnându-l de la o dreaptă judecată. Pe scurt, prostul generează nervozitate şi lehamite, inhibând apetitul pentru exprimarea opiniei în mod civilizat.
Cu prostul îţi faci „treaba”
La fel de condamnabil şi alarmant este că unii autori încearcă să încoloneze proştii, în speranţa obţinerii facile de audienţă. Tratarea unui subiect serios în termeni scandaloşi generează controverse de proastă calitate, umflând artificial „cifrele de audienţă”. Pe propriile site-uri şi, mai nou, pe Facebook.
Cui foloseşte asta? Până la urmă nimănui, pentru că artificialul nu se va putea transforma niciodată în natural. Practic, îi elimini din dezbatere pe aceia care ar avea ceva de spus, dar care nu vor să-şi arunce ideile într-o hazna virtuală.
Ei bine, vechiul cititor de ziare, reviste şi alte tipărituri era, în general, mai dispus la reflecţie şi mai rezervat înainte de exprimarea unei opinii. În plus, recitea un text, îl compara cu altele pe aceeaşi temă, discuta cu vecinul sau colegul de serviciu. La redacţie se primeau scrisori, unele dintre ele surprinzător de documentate şi de interesante. Ce-i drept, publicul nu afla atât de repede CE se întâmplă însă, în mod sigur, vedea mai clar DE CE se întâmplă un anumit lucru.
