România, văzută din America

Imaginea ţării din care provii nu are cum să nu te intereseze, indiferent de anii petrecuţi în străinătate şi de paşaportul pe care îl ai în buzunar. Scriam asta în urmă cu exact cinci ani, într-un editorial publicat în presa din România.

Între timp s-au întâmplat atât de multe lucruri şi parcă nu s-a schimbat nimic. Desigur, nu în direcţia cea bună. Se pleacă pe capete din ţară (17% din populaţie se află deja în afara graniţelor), încrederea în noi înşine s-a şubrezit şi mai mult, iar impostorii şi mârlanii par să fi pus stăpânire pe toate structurile puterii de stat.

Mai grav, românii s-au înverşunat şi mai mult unii împotriva altora, suspectându-se şi acuzându-se, deseori fără temei, de hibe comportamentale şi intelectuale. N-avem încredere unii în alţii, ne tragem singuri preşul de sub picioare autocriticându-ne în faţa străinilor şi le cedăm „microfonul”, cu prea multă uşurinţă, celor care nu ne fac cinste, dar care fac gălăgie.

Colac peste pupăză, s-a dezvoltat şi un soi de naţionalism ieftin, promovat de semidocţi înfăşuraţi în tricolor. Aceştia sunt capabili să creadă orice inepţie cu iz istoric, apărută de te miri unde, dar nu sunt în stare să scrie corect gramatical o frază în limba maternă. „Mândria ancestrală a românului neaoş” se manifestă şi în diaspora, deşi promotorii ei, trăitori de ani buni pe alte meleaguri, nu se înghesuie să se întoarcă definitiv „în ţărişoară” şi nici să-şi înveţe copiii limba română.

Cine ţine „oglinda” naţiei

Modul în care este privită astăzi România tulbură sufletele a milioane de români aflaţi peste graniţe. Mai exact a 3,4 milioane, dacă ne luăm doar după cifrele anunţate oficial. Chiar şi aşa, foarte mulţi rămân tăcuţi din cauza „confiscării” spaţiului de exprimare de către conaţionali „mai isteţi”, care s-au gândit să combine „dragostea de patrie” cu propriile business-uri.

În orice caz, majoritatea românilor din diaspora muncesc bine şi câştigă bani cinstiţi, sunt apreciaţi de angajatori, iar copiii lor au rezultate excelente la învăţătură.

Seară de seară sau la sfârşit de săptămână, aceşti români citesc sau ascultă ştiri din ţara lor şi se felicită că au ales drumul greu al străinătăţii.

Fac asta cu durere în inimă pentru că se gândesc la cei rămaşi acasă şi, desigur, la întrebările involuntar jignitoare care li se adresează de către străini. „E adevărat că multe familii de români îşi vindeau copiii pentru adopţii internaţionale?“, „E periculos, ca turist, să umbli pe străzile oraşelor din România?“, „Voi toţi sunteţi rromi, de fapt, nu-i aşa?“.

Acestea sunt doar câteva dintre frecventele confuzii pe care le fac occidentalii atunci când vine vorba despre ţara noastră. Am fost martor la ele, aşa că nu vreau să aud „comentarii”.

Sigur, occidentalii nu au nicio vină pentru că astfel de „ştiri“ ajung la ei şi că rarele performanţe sportive, artistice şi ştiinţifice ale românilor sunt expediate, în cel mai bun caz, în vreun colţ de pagină de ziar. Nu vorbim aici de presa comunitară, ci de cea scrisă în limbi de circulaţie internaţională.

Cum să te dai „dăştept”

Dincolo de nepriceperea şi indiferenţa autorităţilor de la Bucureşti de a construi un brand de ţară, mai este şi voluptatea unor conaţionali de-ai noştri de a pune în cârca naţiei cusururi imaginare. Asta ca şi cum nu am avea şi aşa destule. De pildă, chestiunea cu „homofobia“ românilor a fost puternic alimentată în Occident de dătătorii cu părerea. Să luăm doar un exemplu.

De câţiva ani încoace, la Bucureşti, în jurul Muzeului Ţăranului se ţes scandaluri în care sunt implicaţi, pe de o parte, indivizi care se consideră „toleranţi”, „fără prejudecăţi” şi „deschişi la minte”, pe scurt bijuterii ale naturii, şi credincioşi „habotnici” şi „cu priviri sticloase”, accidente ale naturii, în viziunea primilor. „Toleranţii” organizează vizionări de filme la care „habotnicii” vin cu icoane şi cu sloganuri despre „familia tradiţională”, iar presa dezbate cu râvnă „situaţiunea”. Întotdeauna „habotnicii” ies prost din afacere şi nimeni nu se întreabă de ce tocmai Muzeul Țăranului a ajuns scena de reprezentaţii a celor două tabere.

Concluzia e trasă ritos de către „formatori de opinie”: iată „dovada“ intoleranţei naţionale faţă de homosexuali. O prostie, desigur, la care s-a marşat cu mic, cu mare numai pentru că „e cool”. Aşa se văd unii, în închipuirea lor, ceva mai isteţi decât i-a lăsat natura, mai „în tendinţe“ decât restul.

De obiceiul de a ne da cu stângu-n dreptul şi de a ne face singuri de râs nu ne poate scăpa decât un nou Carol I. E tristă această constantă istorică, în sensul că nu suntem în stare să ne facem curăţenie în propria ogradă şi că trebuie să apelăm mereu la „arbitri“ străini. Asta se vede şi din America de Nord, cea care îi priveşte mai bine pe români decât bătrâna Europă. Poate şi datorită faptului că dincolo de Atlantic n-a ajuns chiar oricine.

Criteriile de selecţie profesională şi academică au fost şi sunt mai riguroase, însă nici aici românii nu sunt feriţi de impostori, strecuraţi precum insectele prin crăpăturile organizaţiilor comunitare.

Dar pentru a nu mai lungi vorba, o spunem pe şleau: dacă grosul diasporei, format din oameni cumsecade, se va ţine departe de treburile comunitare, să nu ne mire dacă în două sau trei decenii adevărata identitate românească va fi găsită doar într-un colţ de muzeu. Şi nici nu va „lăcrima” nimeni, pe reţelele de socializare, după noi şi după cultura noastră.

Fotografie de: Lauras EyeCC BY-NC-ND 2.0

George Radulescu
George Radulescu
George Rădulescu, senior editor la televiziu­nea Money.ro şi editorialist al ziarului Adevărul, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele "Un secol cu Neagu Djuvara" şi "În căutarea României pierdute". Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.

Ultimele articole

Articole similare