Trăim într-o epocă în care lucrurile se fac și se desfac în lume mai ales datorită dictatorilor. Deceniile când pe scena politicii mondiale străluceau lideri democrați, precum Ronald Reagan, Helmut Kohl, Margaret Thatcher, Jacques Chirac, Tony Blair, Bill Clinton, Nicolas Sarkozy, David Cameron, Mihail Gorbaciov, Barack Obama etc. fac parte dintr-o istorie care acum ar fi imposbilă. Existau și pe vremea acestor lideri democrați dictatori, dar ei erau în defensivă, preocupați să se deghizeze în democrați sau în mari patrioți ai țărilor lor.
În zilele noastre, raportul s-a inversat. Acum democrațiile se află în defensivă iar dictatorii sunt vedetete politicii mondiale. Și la ei acasă, și în alte părți ale lumii.
Președintele rus Vladimir Putin, nostalgic față de statutul de superputere al țării sale pe vremea comunismului, ”s-a remarcat” în Ucraina căreia i-a luat prin manipulare și forță Crimeea, la jocurile olimpice de iarnă de la Soci din 2014 ca presupus și foarte probabil inspirator al unui vast program de dopaj ”patriotic”; apoi în Siria, ca aliat al lui Bachar el Assad pe amândouă fronturile, și împotriva opoziției și împotriva Daesch. ”A performat” și în ultimele săptămâni ca un foarte probabil comanditar al unei tentative de asasinat politic cu un gaz de război, pe teritoriul Marii Britanii.. În Siria, implicarea sa a dus la schimbarea raportului de forțe între președintele dictator Bachar al Assad, pe cale să fie înfrânt, și opoziția armată, infiltrată și de grupări djihadiste.
Xi Jingping, liderul pe viaţă al Chinei comuniste, este o prezență puternică în conflictul economic cu Statele Unite în care are atuuri atât de puternice încât Donald Trump recunoaşte deja că l-a pierdut. Vina ar aparține predecesorilor săi la Casa Albă care ar fi permis Chinei să devină un adversar super redutabil.
Tayyip Erdogan, președintele islamist al Turciei a fost și el un actor principal în Siria, ca adversar al lui Bashar al Assad dar și al kurzilor, aliați indefectibili și eficienți ai coaliției internaționale conduse de Statele Unite contra Daesch. Președintele Iranului, Hassan Rohani, considerat moderat dar care este megafonul fidel al ayatolahului Ali Khameney, ”Ghidul suprem al Revoluției Islamice” – în fapt un dictator religios intransigent, – combate Statul Islamic, în Siria, aliat cu Bashar al Assad și, implicit cu Rusia, și este angajat într-o luptă strînsă cu Arabia Saudită și cu alte țări arabe pentru a se impune ca o mare putere regională.
Kim Jong un liderul absolut al regimului comunist represiv din Coreea de nord, a fost în lunile din urmă în atenția întregii lumi datorită escaladei verbale în insulte și amenințări provocatoare față de adversarii lui tradiționali (Statele Unite și Coreea de sud) dar, prin retorica sa belicoasă și față de aliații lui (China în primul rând și, în planul doi, Rusia).
Președintele american Donald Trump care a fost un partener perfect pentru Kim Jong Un în proferarea de amenințări și insulte, nu este dictator, nu are cum să fie întrucât este președinte într-o democrație consolidată și cu reguli stabile de funcționare. Dar admirația pe care o are față de alți dictatori, Xi JingPing și, mai ales, Vladimir Putin, sugerează că ar aspira să fie. Sugestia aceasta este întărită de atitudinea sa ostilă și batjocoritoare față de orice critică care îi vine din presa scrisă și audiovizuală – (CNN, NBC, Washington Post, New York Times etc.), de rapiditatea cu care își concediază colaboratorii și consilierii oricât ar fi de competenți, dacă aceștia aceștia au opinii diferite de ale sale și de modul în care gratulează presa partizană – grupul Sinclair Broadcast care controlează o rețea de 200 de televiziuni locale. Potrivit unui studiu efectuat de Pew Research Center study, 85 la sută dintre americani au mai multă încredere în televizunile locale decât în cele federale.
Viitorul ne va arăta direcția în care va evolua președinția lui Donald Trump, dar este bine să remarcăm că societățile conduse de dictatori eternizați la putere suferă transformări toxice. Regimurile dictatoriale promovează o selecție inversă în raport cu regimurile democratice. Sunt impuse prin represiune, manipulare și propagandă valori fundamental negative cum sunt: supunerea fără rezerve, loialitatea oarbă și necondiționată, naționalismul strâmt și șovin, culpabilizarea spiritului critic indvidual, cultul personalității liderului, închiderea față de diferențe, liingușitoria, limbajul dublu, ipocrizia, delațiunea politică etc..Nicio societate supusă unei dictaturi, interne ori externe – cum era dictatura sovietică în primii ani de după al doilea război mondial în țările est-europene – nu iese nevătămată. Printre multe alte diformități apare o incapacittate de a înțelege, aplica și dezvolta principiile, valorile și comportamentele democratice. S-a văzut asta în tranziția prelungită și problematică a țărilor est-europene spre o democrație de tip occidental și, de asemenea, în integrarea dificilă a provinciilor est-germane foste comuniste, în marea Germanie democratică și capitalistă. Si s-a văzut și pe alte meridiane. Egiptul dictatorului Hosni Mubarak s-a eliberat de dictatură, dar societatea egipteană a căzut repede în capcana unei alte dictaturi, de data asta islamică, a lui Mohamed Morsi. Singura cale de a scăpa și de aceasta a fost acceptarea unui alt regim dictatorial, cel al generalului Abdel Fatah al Sissi.
Am putea aprecia că în clasa dictatorilor azi în funcție, premiantul este Vladimir Putin. Nu cumva aceasată ”onoare” se datorează traumelor pe care le-a suferit societatea rusă de-a lungul a peste șapte decenii de totalitarism cu etichetă comunistă ?
Deceniile acestea au făcut-o mai nesigură, mai temătoare și mai ușor de dominat și de manipulat..
Foto: UN Women CC Licence
