A fost odată ca niciodată o vreme în care știința și credința se împleteau armonios și se încurajau reciproc în găsirea unui sens al vieții.
Toate bune până în ziua în care un curent de gândire numit ateism a încercat să tragă pe una de partea sa și să lupte contra celeilalte. (Am ales termenul “credinta” și nu “religie” deoarece există nenumărate sisteme doctrinare și dogmatice pe lumea astea, multe dintre ele mutual exclusive.
De asemenea, voi numi mai departe “stiinta” acea parte a cunoașterii umane ce studiază legile naturii, nu ideologii neverificate precum “genul fluid” care încearcă în mod fraudulos să treacă drept științe).
Astăzi, conflictul “știință contra credință” este întreținut aprins la flacără mare de către funadamentalistii ambelor tabere. Așa cum a remarcat John Stuart Mill în eseul “Despre Libertate”, “…cel ce nu cunoaște decât partea sa de adevăr înțelege de fapt foarte puțin din adevărul intreg” sau “ într-o dezbatere, fiecare tinde să fie corect în ceea ce afirmă și incorect în ceea ce atacă…”. Cu alte cuvinte, în zelul de a-și apăra propria poziție, nici o tabără nu încearcă prea mult să înțeleagă cu ce se mănâncă chestia cealaltă….
În general, cei care susțin supremația științei atacă de multe ori un Dumnezeu de paie, știți voi care, bătrânelul acela cu barbă care locuiește în nori și da cu fulgerul în cei ce nu sunt cuminți, și atacă povestea biblică despre facerea lumii, dând dovadă că nu prea înțeleg rostul unui mit întemeietor (a se citi cărțile lui Eliade și Jung). De partea cealaltă, fundamentaliștii creaționiști atacă teoria evoluției și o consideră …neștiințifică, fără să înțeleagă exact care este metodologia cu care operează știința.
Este necesar de precizat că știința nu este echivalentă cu adevărul (și cu atât mai puțin cu ateismul). O sumedenie de teorii științifice s-au dovedit în trecut fie incomplete, fie complet false…(oare câte din cele actuale nu vor păți același lucru în viitor?). Cu toate acestea, apostolii Noului Ateism, reprezentat prin nume precum Dawkins, Hawking sau Kraus încearcă din răsputeri să confiște știința pentru cauza ateismului și să ne prezinte știința drept sursă de adevăr incontestabil.
Așa cum le spune numele, științele naturii sunt în primul rând “naturaliste”. Adică reprezintă metode de investigare a naturii, care au ca ipoteză de lucru că fenomenele studiate sunt inteligibile, observabile și reproductibile, iar explicațiile trebuie reduse la alte fenomene naturale. Pornind de la astfel de ipoteze, este evident că nici o știință onestă nu poate avea ca concluzie “Nu există forțe supranaturale” deoarece le-a exclus din start (Și este foarte bine că le-a exclus, altfel nu am mai fi cercetat niciodată nimic, ne-am fi mulțumit cu explicația “Așa a vrut Dumnezeu”). Însă această abordare nu înseamnă că știința nu cunoaște momente de impas, mai ales când se confruntă cu fenomene pe care nu le poate explica prin teoriile și legile deja cunoscute și nici nu poate reproduce respectivele evenimente în laborator. Aceste fenomene unice sunt numite “singularități” (de pildă Big Bang-ul, abiogeneza sau Explozia cambriană, printre altele), deoarece legile cunoscute nu se pot pur și simplu aplica în aceste cazuri.
Aceste evenimente trebuie luate ca atare. Pe baza actualelor legi ale fizicii se pot explica expansiunea observată a Universului, dar nu se poate înțelege apariția stării inițiale. Aceste fenomene sau stări singulare pot fi subiecte ale unor viitoare cercetări și teorii, care trebuie confirmate experimental. Nu ajunge să ai fantezii despre universurile paralele ca să spui că ai găsit soluția. Mai trebuie și probe, preferabil concludente.
La extreme, fiecare tabără dovedește, așa cum spunea Mill, nu doar că nu înțelege ce afirmă cealaltă, dar este în ignoranță chiar față de propria poziție. Creaționiștii care cred într-un Dumnezeu- Magician ce a creat totul printr-un simplu hocus pocus sunt la fel de ignoranți ca evoluționiștii care sunt convinși că complexitatea și diversitatea lumii vii sunt rezultatul unor accidente provocate de o natură oarbă și idioată. Disprețuind poziția celeilalte părți, fundamentaliștii comit eroarea de a-și ridiculiza propria poziție.
Cele două “combatante”- știința și credința religioasă, au în realitate sfere de acțiune foarte diferite. Știința își propune să răspundă la întrebarea “cum putem explică acest fenomen pe cale naturală?”, iar filozofia (includ și religia aici) se ocupă mai degrabă cu întrebări de tipul “de ce lucrurile sunt așa și nu altfel? cu ce scop etc?”
Un exemplu care să clarifice deosebirea dintre cele două abordări ar fi următorul: chiar dacă creaționismul ar fi 100% adevărat, chiar dacă Dumnezeu a făcut natura exact așa cum este astăzi, acum 6000 de ani fix, totuși, creaționismul nu poate fi considerat științific-și asta din același motiv menționat mai înainte: cercetarea științifică exclude ca ipoteză de lucru o forță din afară naturii! Acceptarea creației speciale ține deci, de domeniul credinței.
Din punct de vedere științific, creația nu ar fi neapărat respinsă, dar ar primi la fel că și Big bang-ul, etichetă de “singularitatea de acum 6000 de ani”.
Până la apariția curentul neo-ateist, nenumărați oamenii de știință și-au permis să fie simultan și credincioși sau măcar spirituali (Lista e foarte lungă). Marele fizician american Richard Feynman, de altfel ateu declarat, a concluzionat că știința nu poate nici să demonstreze nici să infirme existența unei forțe supranaturale (Feynman știa câte ceva despre limitele demersului științific). Lui Laplace i se atribuie replica data lui Napoleon: “Nu am avut nevoie de ipoteza Dumnezeu pentru a explica mișcarea corpurilor cerești”.
Și avea dreptate, pentru că legile lui Kepler și ale lui Newton sunt suficiente pentru a deduce ecuațiile de mișcare. “Ipoteza” Dumnezeu intervine însă la un alt nivel, când ne punem întrebarea: de ce avem gravitație și de ce este invers proporțională cu pătratul distanței, sau de ce Luna acoperă perfect Soarele în timpul unei eclipse… Sau de unde apar mutații favorabile care măresc complexitatea sistemelor vii și de ce selecția naturală favorizează tocmai viața, și nu moartea, care ar fi trebuit să fie starea “naturală” pentru un Univers bezmetic, necreat de nimeni, apărut din nimic?
Apropos de presupusul conflict despre care vorbim, ar mai fi de menționat și că majoritatea Universităților vechi din Occident au fost inițiate de Biserică, că spitalele s-au înmulțit sub tutela bisericii (apropos de faimoasa lozincă “vrem spitale, nu catedrale…”) și că părinții cosmologiei și geneticii au fost doi oameni profund religioși, preotul George Lemaitre și călugărul Gregor Mendel! Care, iată, nu au avut nici o problemă în a fi simultan credincioși și raționali, la fel ca cei peste 65% din laureații premiului Nobel pentru științe din ultima sută de ani! (Din păcate corifeii neo-ateismului modern sunt mai cunoscuți în calitatea lor de militanți decât de oameni de știință…. Nici unul dintre ei nu a primit prestigiosul premiu…Ați fi crezut?)
Alegerea de a crede sau nu este în definitiv o problemă personală. Deși credința în Supranatural poate fi foarte bine argumentată rațional, totuși nu se poate reduce la raționalitate, așa cum remarcă Blaise Pascal (alt faimos om de știință – mistic ): “Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Iar știința, deși la prima vedere pare pur rațională, are la bază credința că lumea este guvernată de legi inteligibile.
Știința și credința ar putea foarte bine să își dea mâna pentru a favoriza înțelegerea locului omului în Univers. Dacă însă orgoliul, păcatul originar al speciei umane, ne va lăsa să o facem.
