Vineri, intru ca e obicei în magazinul cu de toate și nimic de la colțul străzii mele, magazin pe care localnicii îl numesc „dépanneur” și pe cine întâlnesc? Pe Ion, tovarășul aventurilor mele din tinerețe, proțăpit lângă ușa departamentului de bere la rece.

Întind mâna către omul cu care am sters-o din țară pe vremea FSN-ului și spun:

– Nu se poate, tu ești Ioane ? Nu știu cum se face, dar arăți ca și cum timpul a trecut doar pentru mine. Lung și uscat te-am cunoscut, lung și uscat ai rămas, doar cu ceva riduri în plus.

– Eu sunt, Geo și mă bucur să te revăd. Am fost plecat multă vreme în Alberta, dar m-am decis să revin la prima dragoste, așa că locuiesc la două blocuri de aici.

Ca să vezi, și eu care în tot acest timp nu mi-am schimbat adresă, am rămas fidel cartierului care m-a adoptat încă de la venire !

– Câți ani să fi trecut de când ne târâiam valizele prin țara nimănui, în căutarea frontierei canadiene, mai ții minte?

– Multe se uită, dar asta mai greu. Acum că spui, îmi aduc aminte de șoferul ăla mare de la autobuz la care ne uitam amândoi în sus, ce figură a făcut când i-am zis la Plattsbourgh să ne ducă până la frontieră că-i mai dăm douăzeci de dolari.

– Și încă ce șofer, adaug eu, păi nu ne-o zvârlit valizele până-n cealaltă parte-a drumului ? Acum când m-a gândesc, n-a fost tocmai rău, că numai așa am reușit să intrăm în țara asta pe jos și cu valizele-n spate, că altfel cred că nu prea aveam șanse, dar faptul că ne-au acceptat să intrăm bănuiesc că s-a datorat și faptului că i-am înduioșat pe cei de la imigrație, cum eram de obosiți și prăfuiți.

CITEȘTE ȘI:  Dincolo de mâine

– Dar polițistu care ne-o prins pe câmp la americani?

– Ăla care o fugit cu mașină după noi și după ce ne-o verificat pașapoartele și ne-o zis ceva de mamă de fiu și de plajă, că nu prea înțelegeam bine engleză pe vremea aceia, ne-a arătat direcția spre nord .

– Da bine că ne-o arătat, că numa așa am reușit să găsim pârdalnica de frontieră, că de nu poate că mai obercăiam și acum pe acele câmpuri. Da mai bine spune-mi ce ai făcut tu în toți acești ani?

– Ce să fac Geo, dacă am văzut că nu-mi găsesc de lucru la Montreal, am luat-o încet-încet înspre vest. Un an pe ici, doi pe colo, până m-am oprit în Alberta și m-am specializat în petrol. Că acolo era mult de lucru pe vremea aceea de te plăteau să cauți oameni care să lucreze.

– Nu mai spune! Și te-ai însurat, ai copii ?

– Copii nu, că nu s-o putut, dar am avut nevastă, o localnică, doar că de când s-o cam înmuiat povestea cu petrolul, am cam dat-o amândoi cu alcoolul și cu ceva ierburi în plus, de o țineam într-o ceartă continuă. Așa că într-o bună zi am găsit casa goală, luase tot și s-a retras în satul ei din nord.

CITEȘTE ȘI:  Dincolo de mâine

– Deci te-ai întors să o iei de la capăt ?

– Nu știu, Geo, dacă îmi mai arde să o iau de la capăt, multe s-au schimbat și pe aici și nu tocmai în bine. Începe să semene tot mai mult cu lumea din care am fugit acum o căruță de ani. Ție nu ți se pare?

– Îmi pare mie sau te bate gândul să te întorci în țară, acum dacă tot nu mai ai prea multe lucruri ce te leagă pe aici?

– Știi cum se spune, nu mă întreba de ce-am plecat, mai bine întreabă-mă de ce nu mă întorc. Din tot ce am lăsat acolo, n-o mai rămas mare lucru, ai mei s-au stins încet, iar ceilalți m-au trecut la rubrica burghez ajuns, așa că sunt mai străin acolo decât aici. Dacă-ți spunea cineva când ai plecat că imigrarea este o stradă cu sens unic, ai fi crezut ?

– Atunci nu, dar timpul m-a învățat că e așa. Știi ceva Ioane, decât să ne plângem ca două babe, mă, mai bine vino cu mine sâmbăta viitoare. O să vezi un spectacol cu artiști români de aici, care sigur o să-ți placă. Muzică, dansuri, costume, toate ca pe vremuri. După mine tind să cred că, de multe ori, suntem mai români noi cei de aici, decât cei din țară.

Ad