Niciodată nu mi-a plăcut să scriu CV-uri. E cumva nefiresc să te referi la tine. Dar în unele locuri trebuie făcut exercițiul, dacă ai decis să trăiești după regulile societății. Nici să vorbesc despre mine nu m-am dat în vânt. Ce să spun?
O, sunt așa sau sunt pe dincolo, când eram mică m-am urcat într-un nuc și am încercat să-i adaug cu lipici o creangă, adică chiar cartea povestitorului nostru humulestean, că dacă-l chemă Creangă am zis să fie toate adunate laolaltă hă hă ce inocență delicioasă, ah, și aseară am mâncat sarmale cu adaos dublu de smântână, și să nu uit, părerea mea despre oamenii politici este de neclintit, sunt execrabili, oh, v-am zis? nu sunt de acord cu Cioran, prea era nihilist…?
Persoana mea nu e importantă. Eu sunt omul de pe stradă, oricine poate fi în locul meu, nu e modestie, e radiogafie la rece, privire din afară.
Cum privesc românii plecați din țară la România după un timp. Cu detașare. Ce îndeletniciri ai tu sau ce păreri poate fi interesant cel mult dacă ești un spirit înalt.
Cum nu putem fi toți, ne rămâne să comunicăm și să ajutăm prin ce facem. La început să ne ajutăm pe noi, apoi pe alții. Dar nu în sensul în care se „ajută” politicienii români de când ne știm, că a ajuns peiorativ termenul „politician” dacă ne tot pleznesc cu isprăvile lor. Ci în sensul de a ne clădi, a ne ține bine pe picioare și a fi conștienți de anvergura noastră reală, de efemerul lucrurilor și de cum putem fi de folos, simțindu-ne bine totodată.
Eu asta încerc, de când am intrat în lumea showbiz-ului. Sunt curiosul care a băgat un cap pe ușa celor care fac show, orice fel de show. Uneori poate ajuta asta, poate inspira, sau din contra, îndepărta oameni. Și abia asta poate fi interesant, chiar se poate califica la rangul de „demn de reținut”, dacă inițiază acțiunea, declanșează întrebările.
Fără întrebări nu putem evolua. O privire din afară, candidă sau mai sfredelitoare e numai bună pentru a descoperi lucruri care nu se spun, care stau ascunse, pentru a striga un woooow! cu toata gura în fața performanței și a excelenței sau pur și simplu de curiozitate: ia, ce fac oamenii ăștia aici, par să se simtă bine, aș vrea să mă molipsesc.
Cu alte cuvinte, un om obișnuit s-a strecurat într-o zi în studioul TV sau a luat o cameră de filmat și a ieșit pe stradă. Și a făcut ce a vrut. Ce a simțit că ajută.. Și asta a stârnit alte efecte. Efectele, da, contează. Ajuns în televiziune omul scotocea în alte sertare, se scărpina în cap a nedumerire, întreba pieziș de ce?, nu tocmai ca oamenii de televiziune tipici. Punea totul la îndoială. Venea cu alte soluții, poate naive. Și lumea reacționa, se descoperea acolo, în ecran, cu scotocitul, cu de ce?-ul, cu nedumeririle. Mulți se recunoșteau în omul de pe stradă. Și astfel m-au acceptat ca pe un soi de reprezentant. Suntem foarte familiari oriunde, intrăm în vorbă la metrou, în librării, în piață, fiindcă ne recunoaștem ușor, avem aceleași trăsături, aceleași idealuri și o înțelegere tacită: ce-i în gușă și-n căpușă. Spunem pe șleau ce ne doare, admitem că ne doare, încercăm să transformăm în bine ce stă în puterea nostră. Nu umblăm cu lozinci și demagogie. Unii traduc asta prin bun simț.
***
Gândindu-mă mai bine, analitic, românii care aleg să părăsească țara sînt exact ca mine, care aleg să părăsesc drumul obișnuit, bătătorit. Doar că avem teren de joacă diferit. Ei acționează și creează povești inspirationale pe spațiu mare numit mapamond, eu zburătăcesc pe o fărâmiță, un petic, un picior de plai. Ce contează e acțiunea. Nu e puțin lucru să ieși din țară și să vrei să scrijelești ceva pe coajă pomului cunoașterii, după cum nu e puțin lucru- păstrând proporțiile- să ieși în stradă cu un microfon, să descoperi biografii faine, suflete năvalnice, erori provocate sau ne, care să rămână pe retina sau mai adânc, undeva în inimă, numai bune de înflăcărat imaginația.
Om de pe stradă fiind, după revoluție am așteptat cu sete să văd la televizor, să aud la radio povești care să mă stârnească, să mă pună pe modulul Power. Eram avidă de așa ceva, destul mă școlisem în ale limbii bulgare urmărindu-le emsiunile cu antena colectivă, cea de pe bloc, era un „must have” al vremurilor. Mă gândeam la cei din televiziune cu patos, așteptam și iar așteptam. Emisiunile erau terne, stângace, cu tentă politică ambiguă, haotice, fețe noi apăreau, dar recitau și se mișcau în același fel, doar cu alte cuvinte. Alte măști, aceeași piesă. Câțiva cutezători au spart blocada, dar erau prea puțini pentru a mă mulțumi. Tot vechea gardă părea mai precisă în mișcări. Și tot așteptăm. Până când mi s-a propus: Ia treci tu de partea cealaltă a „sticlei”.
Pune un copil să prezinte o lucrare științifică într-un congres de specialitate. Pune un extraterestru într-o curte să hrănească porci, curci, gâște, pune un elefant în magazinul de porțelanuri, s-ar descurca mai bine.
Dar tocmai asta e. Oamenii nu voiau „binele” de până atunci. Doar știți, cei care ați trăit vremurile. Tot forțați să înghițiți același „bine”, unii mai puțin răbdători ați plecat în aventura vieții voastre. Ați schimbat tot. Alții am rămas în țară, sperând. Noi tot o familie suntem. Care, când se reunește,în Pagini Românești, ce face? Povestește. Dar tu? Eu bine, dar tu? Asta, asta, mai cu efort, mai cu șansă, slavă Domnului, am trăit să ne strângem iar în brațe. Ne simțim bine român cu român și asta contează.
Așa că, acum că ne-am (re)întâlnit, trebuie să mă prezint, chit că există internet, știți cât poate fi de perfid și inexact. Mai ales când avem un ocean distanță și unul de povești.
Am descoperit televiziunea în jurul anilor 2000, „când nu vom mai fi copii”, vorba cântecului. Am fost în echipa Pro TV și în TVR. După criza economică din 2009, televiziunea ajunsese într-o perioadă critică, în care se prefera reciclarea producțiilor vechi și achiziționarea unor programe de succes pe plan mondial, efort minim de creație. Pe de altă parte, în afara televiziunii se făcea multă treabă. M-a captivat mai mult asta și am alergat cu bucurie în lumea educației copiilor, am conceput cursuri de dezvoltare personală pentru cei mici, am organizat tabere, spectacole alături de oameni dedicați și creativi.
Apoi am primit provocarea de a reface onoarea șifonată a unei cândva celebre reviste. Revista VIP. Am alcătuit o echipă tânără și foarte inspirată și am lucrat împreună vreme de câțiva ani, iar pe copertă au început să apără artiști că Victor Rebengiuc, Florin Piersic, Teodora Mareș, VIP-uri reale, confirmate în timp, departe de cancan-uri și scandal. Apoi a fost radioul bucureștean Gold FM, cu un matinal sprinten și entuziast, cu invitați de la care am avut ce învăța.
Pe toată traiectoria asta s-au adăugat spectacole de teatru, film, editoriale în publicații, muzică și concertele cu trupa Quartz, muncă de MC pentru domenii care mă mișcă: ecologie, mișcare și gândire, umanitarism. Sporadic am consemnat în www.gianinacorondan.ro, că deh, domeniul online era în plină expansiune.
Iar acum ce face omul de pe stradă? Nu a lăsat online-ul. Perfecționează jucăria preferată, site-ul Vizita de Lucru!
Chiar acum, când scriu pentru Pagini Românești, am terminat un reportaj făcut la Cluj, la salonul de coafură Boudoir, de unde chiar am plecat mai învățată. Știu acum ceva mai multe despre tehnici de vopsit, dar și despre cum să organizez workshop-uri în domeniu.
Ce fac eu în proiectul asta? Caut să lucrez cot la cot cu oamenii din diverse domenii, strâng povești ale românilor care muncesc cu pricepere și voioșie. În țară și oriunde în lume.
Vreau să elimin propaganda conform căreia românul ar fi leneș, plictisit, fuge de muncă și n-are inspirație. Am fost în fabrici și secții de producție, în ateliere și birouri unde m-au copleșit cu cheful de a pune în practică idei senzaționale. Și nu rămân la stadiul de idei, chiar funcționează cu succes. Farmec, Braiconf, Apulum sunt câteva din fabricile vizitate. Românul poate fi leneș și plictisit dacă nu e în locul potrivit. Realitatea arată cu totul altfel. Așa ca acum îmi lărgesc zona de observație dincolo de ocean, scrutând orizontul românilor cu canadiene. Cu apucături canadiene. Haha, gluma românilor rămăși în țară, când se referă la Canada.
Și ar mai fi…dar mă opresc acum, că trebuie să fac comandă de cozonaci.
Cam asta despre omul de pe stradă care poate fi strigăt Gianina.
Dacă mă strigați, adică dacă mă citiți, să știți că eu răspund. Dar nu răspund pentru politică dezastruoasă care v-a exasperat și gonit de aici.
Foto: Pagini Românești / Florin Talos
