Știați că, la Montréal, există mai multe lucrări de artă publică realizate de sculptorul de origine română Gilles Mihalcean? Este vorba de sculpturi sau de instlații făcute din oțel, aluminiu, beton, marmură, calcar sau alte materiale, alese în funcție de «puterea lor narativă». Recompensat prin numeroase premii, între care prestigiosul Premiu Paul-Émile Borduas, Gilles Mihalcean este considerat drept unul dintre cei mai importanți sculptori contemporani din Québec. Vă invităm să citiți, în cele de urmează, povestea parcursului său artistic și a rădăcinilor sale românești.
Gilles Mihalcean s-a născut în 1946 la Montréal. Este un nume « de artist», după cum îmi explică sculptorul, precizând că bunicul său îl schimbase pentru « Marchand », odată ajuns în Canada.
Gilles Mihalcean și-a recuperat adevăratul nume din romantism și pentru că îi place misterul ce înconjoară rădăcinile lui românești. În atelierul său, o fotografie veche de un secol îl arată pe străbunicul Vasile Mihălcean, îmbrăcat în straie tradiționale bucovinene, înconjurat de familie, în fața casei sale din Boian, sat care astăzi se află în Ucraina. Între Vasile și Gilles stau două generații și un ocean, însă amândoi au ceva în comun : pasiunea pentru sculptură. Vasile Mihalcean a realizat obiecte religioase pentru biserici și busturi (cel al împăratului Josef al II-lea, între altele).
Fiul său – viitorul bunic al lui Gilles – a fugit de război, imigrând în 1912 la New York. Mergând într-o fabrică din Lac-Saint-Jean pentru a repara mașini de cusut, a întâlnit-o acolo pe viitoarea lui soție. Este începutul istoriei Québecheze a familiei. Cu timpul, România devine un cuvânt din ce în ce mai rar amintit în casă. « Pe vremea când bunicul meu s-a instalat la Montréal, erau puțini români aici. De altfel, el nici nu a avut legături cu ei, așa că și-a pierdut încet-încet cultura. Copiii lui nu au învățat limba română. Am aflat că, vizitându-și fiul la Montréal, Vasile Mihalcean a fost dezamăgit că nu putea să comunice cu nepoții săi. El nu știa franceza, nu putea deci vorbi cu nimeni, nici nu și-a pus problema să se stabilească aici. »
Totul a început cu un « cancer »
Dovedind încă din copilărie mare interes pentru modelaj, Gilles Mihalcean va realiza, la 22 de ani, prima sa sculptură importantă : Cancerul. Este vorba de un obiect foarte colorat, făcut din lemn pictat, care nu vorbește de agonie, ci de aspectul « chimic » al bolii. O perspectivă inedită, care asociază acestui cuvânt agresiv o imagine artistică, inspirată de imaginile văzute la microscop. Într-o perioadă în care biologia juca un rol important și tinerii erau încurajați, această sculptură i-a adus un premiu la Concursul provincial din Québec.
Mai mult, ea a fost cumpărată de Muzeul de artă contemporană din Montréal. Puțin timp după aceea, Gilles Mihalcean devine profesor la Universitatea Laval unde rămâne timp de șapte ani. « A fost greu, mai ales prima perioadă », își amintește sculptorul, fiindcă nu își terminase studiile la École des beaux-arts și nu avea cunoștințe de pedagogie. « Dar cultura nord-americană este mai puțin instituționalizată decât cea europeană: la noi, diferența între profesionist și autodidact nu e atât de mare.»
Împotriva sculpturii efemere
Sculpturile lui Gilles Mihalcean sunt narative : ele spun o poveste cu tot atâtea variante câți privitori. Sensul unei sculpturi este ascuns, mesajul ei se revelează treptat, chiar și pentru autor. Autodidactul, spune Gilles Mihalcean, este o persoană curioasă, care vrea sa afle și nu e niciodată sigură de soluțiile găsite, dar care uneori descoperă lucruri frumoase.
Așa se explică interesul artistului pentru structurile obținute prin asamblare liberă : « Încerc câte 9-10 variante până când una se impune. » În anii ‘80, caracterul heteroclit al materialelor utilizate – lemn, piatră, sticlă, metal, porțelan, beton, rășină -, precum și referințele făcute la obiecte din cotidian au înscris sculpturile lui Gilles Mihalcean în postmodernism.
Artistul acceptă această clasificare, însă rămâne reticent la ideea de a realiza sculpturi efemere, așa cum fac mulți dintre artiștii contemporani.
« Sculptura presupune să ai un atelier și unelte specifice, materialele sunt scumpe. Oamenii nu mai cumpără azi sculpturi. În afara colecționarilor de artă, creațiile mele au fost cumpărate numai de muzee. Am un depozit plin cu lucrări. În anii ‘80, puteam să trimit o întreagă expoziție la New York sau în Europa; astăzi, acest lucru nu mai este posibil. Toată lumea caută obiecte flexibile, mijloace de comunicare mai facile. »
Opera lui Gilles Mihalcean are, în structura sa, și o componentă poetică. De altfel, artistul scrie adeseori poeme sau proză poetică pe care o asociază sculpturilor sale. Pentru el, arta este, în esența sa, o formă de reflecție la tot ce îl înconjoară.
Lucrările publice ale lui Gilles Mihalcean
La Peur (1993) – instalație situată în Place d’Youville (Ville-Marie, în vecinătatea muzeului Pointe-à-Callière). Ea « reflectă diferitle etape ale dezvoltării civilizației», fiind în același timp « ecoul, la scară umană, a crucii de pe mont Royal ».
Saint-Thomas (1999) – sculptură situată în curtea interioară a Pavilionului Facultății de d’aménagement (Outremont). Tema sa face referire la « figura biblică a lui Tomas ca sfânt patron al architecților ».
Monument à la Pointe (2001) – instalație situată în Pointe-Saint-Charles. Omagiu adus istoriei Pointe-Saint-Charles și importanței imigrației irlandeze în acest loc.
Daleth (2010) – instalație situată în parcul Marcelin-Wilson (Ahuntsic-Cartierville). « Artistul a ales «daleth», un grafem fenician în formă de triunghi care înseamnă « ușă », pentru a construi un omagiu al comunității libaneze din Montréal. »
J’arrive (2014) – sculptură situată în Gara Rivière-des-Prairies, « pornind de la ideea unei valize», simbolizând plecarea și descoperirea.
Printemps (2014) – sculptură situată în Centrul universitar de sănătate McGill (Côte-des-Neiges–Notre-Dame-de-Grâce). « Inspirate din practica vechilor pictori chinezi, liniile și volumele, mai degrabă decât să reprezinte direct peisajul, ne antrenează în măreția și spiritualitatea acestuia. »
Un artist care se declară autodidact
«Trebuie să mai amintim că artistul se declară mereu autodidact, deși a predat în trecut câțiva ani la Universitatea Laval (în perioada în care și prietenul său Ulysse Comtois era acolo) și că se consacră în întregime activității sale încă din 1979; că străbunicul său a făcut și el sculptură liturgică și/sau oficială, că Mihalcean a luat numele acestuia (pe care bunicii îl schimbaseră în « Marchand », la începutul secolului) și că s-a întâmplat să reutilizeze câteva statui de ghips care îi aparținuseră străbunicului său pentru a « vorbi » în diagonală, diferit despre sculptura liturgică și/sau oficială, între altele; că bătrânul Mihalcean era român, precum marele Brancuși (pe care ar fi putut să îl întîlnească, în acea epocă) și că tânărului Mihalcean nu i-a displăcut niciodată ideea că precursorul întregii modernități sculpturale face într-un fel parte din familie…» (Daigneault, 2005)
Daigneault, G. (2005). Gilles Mihalcean : Hommage à un sculpteur pur jus. Espace Art actuel, (72), 22–24.
Repéré à : https://www.erudit.org/fr/revues/espace/2005-n72-espace1205514/10270ac.pdf
