Pare un mister al politicii românești cum, la 28 de ani după Revoluție, suntem guvernați tot de PSD. Deși suntem printre ultimii la autostrăzi, iar corupția a atins cote inimaginabile, acest partid urmaș direct al fostului PCR, câștigă cu regularitate alegerile locale și parlamentare, cu unele mici întreruperi.
Explicația acestui paradox ar avea două componente:
a) însușirea de către PSD a rolului de partid natural și
b) confuzia și deruta partidelor de opoziție, incapabile de a oferi o alternativă credibilă pe termen lung.
Să le luăm pe rând:
a) În toate tările cu oarecare tradiție democratică, există un partid ce exprimă cel mai bine modul de viată, mentalitătile, aspirațiile inconștiente ale majorității alegătorilor, partid care câștigă majoritatea alegerilor, cu rare întreruperi. Englezii îi au pe Conservatori, canadienii pe Liberalii, japonezii pe Liberal-Democrați. La români, PSD, urmașul natural al PCR, a reușit să întrupeze cel mai bine năzuința colectivă românească după un stat-părinte, conservator social dar colectivist economic, care să ne respecte tradițiile, să aibă grijă de noi, să asigure mâncare, salarii, pensii, locuri de muncă. Românii sunt, de fapt, un popor cu mentalitate paternalistă, care încă suspină inconștient după tătuc. În consecință, dăm fuguța în brațele un partid-părinte gata să promită că ne face toate nazurile.
Pentru ca un partid „de dreapta” să câștige alegerile, în mod constant și nu doar din când în când, el ar avea nevoie de partea sa de o populație cu mentalitate de dreapta. Așa este cazul în Anglia și America, de pildă, unde copiii sunt obișnuiți de mici să muncească, să aibă grijă de fermă, să se descurce singuri, iar când sunt mari să își dezvolte afacerea lor, mai degrabă decât să se gudure după un job călduț la stat. Dar în România, PSD nu a făcut nici un efort să dezvolte cetățenilor mentalitatea de indivizi pe picioarele lor.
Rarele ocazii în care partidele de opoziție (pentru ușurință le voi numi „de dreapta”) au câștigat alegerile au constituit mai degrabă un accident de parcurs sau rezultatul eforturilor unor lideri vizionari. (CDR din 1996 a fost creația lui Corneliu Coposu, care a înțeles că Iliescu nu poate fi învins decât prin coaliția partidelor istorice).
Dar chiar și când aleg partide anti-PSD, românii nu își schimbă așteptările, ci speră de la partidul câștigător să guverneze în mod paternalist, adică „să le dea” ceea ce așteaptă – zile libere, mâncare, joburi călduțe, pensii etc. După aceste scurte perioade de rebeliune, poporul revine, cuminte, la partidul-tătuc PSD.
b) Din păcate, în istoria recentă a României, partidele anti-PSD care au învins în alegeri nu și-au dat osteneală să înțeleagă măcar cum de au câștigat, așa că nici nu și-a propus, nici nu au reușit să ia măsuri eficiente de schimbare a mentalității populației. În consecință, nici nu au rămas la putere prea mult timp. Victoriile CDR din 1996, sau a Alianței DA în 2004 au fost reacții de revoltă ale alegătorilor, care au dorit să-și pedepsească idolii pentru unele derapaje.
Partidele de opoziție au păcătuit în principal prin lipsă de organizare în intervalul dintre alegeri, neglijarea infrastructurii precum și prin imposibilitatea de a depăși orgolii mărunte.
Dacă studiem un pic marketingul și poziționarea pe piață a companiilor medii sau mari din țări dezvoltate, precum Statele Unite, remarcăm o continuă preocupare pentru construirea unui brand, formularea unei oferte unice și clare, eforturi pentru poziționare pe piață, pentru definirea unei misiuni, a unui set de valori, a unor strategii. De aceea, clientul știe cu cine are de a face, știe la ce să se aștepte. Fie că e vorba de o firmă din domeniul IT, de mâncare, de haine, de real estate, de automobile, toate fac eforturi de a-și ameliora serviciile și oferta și a-și clarifica mesajul, pentru a nu încurcă mintea clienților și a le facilita alegerea.
Dacă trecem la domeniul politic, vedem că marile partide americane nu doar că posedă infrastructură serioasă dar sunt și continuu preocupate de a o ameliora: organizații locale, organizații de tineri, de femei, școli de vară, reviste, posturi de radio, think thank-uri, academii de formare a viitorilor lideri etc.
La noi, în România, după 28 de ani de libertate, încă ne agățăm speranțele de cuiul fragil al partidelor personale, apărute peste noapte, de obicei în jurul unui lider local cu oarecare charismă de moment, de tipul „cel mai tare din parcare și gașca lui”. Astfel am avut parte în ultimii 28 de ani de partidul Brătianu, partidul Câmpeanu, partidul Meleșcanu, partidul Voiculescu, partidul Oprea, recent partidul Băsescu și, de săptămâna trecută, partidul Dacian Cioloș, vânzând speranța ca el constituie tehnocratul-salvator de care România are nevoie pentru a scăpa de „ciuma” PSD.
Dezvoltare de Infrastructura? Rețele de comunicare? Clarificarea mesajului? Viziune? Doctrină? Școli de vară? Branduri? Think thank? Institute de formare? Poate, dar nu acum! Noi avem imagine bună și am guvernat binișor un an de zile. Ne cunoaște lumea de la televizor.
În loc să avem parte de un partid de opoziție puternic, cu infrastructură în teritoriu și doctrină clar formulată, care să nu depindă de un carisma unui singur lider, ci să ofere o platformă care să rezoneze cu majoritatea cetățenilor cu speranțe democratice, care să atragă 15-20 de personalități ale lumii politice, iată că avem parte de încă un partid personal, care riscă să divizeze și mai mult electoratul și așa debil al partidelor de opoziție. Mi-e teamă să nu ne trezim iarăși, precum PNL la alegerile locale din 2016, cu patru candidați scoși din pălărie în ultima secundă pentru primăria Capitalei.
Așadar, această stare de pesedizare a României are șanse să continue în viața politică atâta vreme cât românii nu își vor modifică asteptările vis-a-vis de rolul statului și, pe de altă parte, cât oamenii politici din opoziție nu se vor organiza într-o ofertă politică comună. Ne lipsește, se pare, un Corneliu Coposu, care să îi așeze împreună la masă pe liderii PNL, PMP, USR și România Împreună și să mobilizeze România pentru obiectivul comun. ll
