Deja milioane de români au părăsit sau părăsesc și la ora asta România. Emigrează. Continuă un proces ce poate părea anormal, acum, la aproape 30 de ani de la răscoala comandată din 1989.

Mă certa zilele trecute o prietenă de Facebook că greșesc numind asta emigrare, că în Europa de când cu UE nu poate fi vorba decât de o relocare. Probabil îi sună a “refugiere”. Parcă o și vedeam aruncând nervoasă pletele pe spate și ridicând nasul bătăios. Ea locuiește în Portugalia și nu se simte emigrantă. Spunea asta de parcă era ceva cu sens peiorativ sau rușinos în cuvântul respectiv.

Bun, n-am găsit alt termen. Dar e prea puțin important, starea se știe. Nu preciza totuși și de deplasarea spre un alt nivel de viață în America sau Australia. Eu o numesc totuși emigrare.

Faptul că lași totul în urmă și pornești pe alte tărâmuri de la zero înseamnă pentru mine o mutare definitivă, o schimbare totală de paradigmă în viața ta, o decizie luată după un proces dificil de analiză. Că e mai ușor sau mai greu cu actele, că distanța e mai scurtă și poți reveni printre rubedenii și prietenii de început mai des, astea-s amănunte. Baza ți-e în altă parte.

Desigur, este o alegere. O opțiune personală. Și un elvețian poate să decidă să părăsească Elveția fiindcă i-a plăcut traiul în India. Și francezul poate hotărî că viața pentru el este în Turcia.

Dar când e fenomen, când milioane de oameni au depopulat un tărâm pitoresc, bogat și frumos, pare cel puțin bizar, e îngrijorător și nu te poți împiedica să te întrebi de ce. N-am auzit să vină milioane de englezi în Bulgaria, nici măcar sute de mii de americani în Moldova. De norvegieni nici atât să fi ales puhoi viața în Rusia sau în Cipru. Stai pe unde te-ai născut în general. În schimb, toată lumea a aflat că Italia este plină de români, că Spania s-a încărcat cu vorbitori de limbă mioritică, știu din experiență că în Anglia îi găsești pe ai noștri ca brazii la orice pas, dealtfel au și magazine dedicate, cu inscripții neaoșe. De SUA și Canada ce să mai zicem?

Prin urmare este ceva nevralgic, un motiv temeinic care mână atâția oameni să-și caute norocul, să-și facă o nouă viată, să se manifeste în altă parte, în altă țară decât cea unde au văzut lumina zilei și au învățat mersul lucrurilor. Ce este acest lucru? Ce, ce, tovarășa profesoară?!

Este curiozitatea cea care te face să împachetezi, să vinzi, să te debarasezi, să înveți o nouă limbă și să te integrezi între necunoscuți? Este plictisul cel care te ia dintr-o obișnuință și te transportă în alta? Este cheful de altă climă cea care te scoate din soare scăldând pășuni cu turme de oi și zăpezi colindate ascuțit de copii cu clopoței și te împinge într-un ținut înghețat, uriaș, necunoscut care modifică doar umbrele? Ce e, ce e, tovarășe profesor?

Este nedreptatea, pe scurt. Lipsa de sens, pe lung.

Las la o parte întâmplările răzlețe care te mută definitiv în cu totul alt loc, părinții care au job-ul itinerant, căsătorii mixte, reuniuni prietenești, astea se fac cu zâmbetul pe buze, în cel mai rău caz cu un clipit complice. Nu de ei spun eu. Ci de o suferința adâncă.

Fiindcă exodul acesta masiv, continuu este unul cu sprâncenele încruntate, cu oful greu în inimă, cu maxilarul încordat, cu vorbe neortodoxe gata să țâșnească printre dinți. Este ceva care rupe din tine și lasă un gol. Care apare la o cotitură, te face să te oprești brusc, stană de piatră și să zici: Băi, ce fac eu aici? De ce stau într-o anormalitate? Am o singură viață, o vreau fericită!

O să mă întrebați de unde știu eu, că doar nu am plecat din țară. Știu, că am prieteni îndepărtați artificial, goniți contra voinței lor lăuntrice, obligați să-și cântărească viața și să-i dea sens. În plus, am avut și eu gândul emigrării, am povestit pe blogul meu.

Ce-ți veni acum să observi lucruri care-s de ani obișnuință? Îmi veni. Că zilele acestea am aflat de o fostă colegă de TVR, colegă de breaslă, jurnalistă, că a ales Canada definitiv. Până nu am văzut interviul ei dat unor prietene rămase pe meterezele presei cârpite, sfâșiate și gonflate tabloid de pe la noi, nu am realizat că ea emigrase. Posta pe Facebook ca înainte, era la curent cu actualitatea, comunica chiar mai des decât normal cu mine, observasem la ea un spor de duioșie, avea mereu Canada la check-in, dar nu m-am prins până nu am văzut negru pe alb. Am crezut că și-a luat o vacanță prelungită, că are un an sabatic sau ceva de genul asta. Și am citit spusele ei. Și ceva mi-a atras atenția. Fraza următoare.

„Prețul dorului = valută invizibilă prin care emigrantul simte că și-a vândut sufletul. Sau măcar l-a amanetat. Chiar în secolul în care trăim, dezrădăcinarea lasă urme.”

Așa spune Amorena Minculescu și mă pune pe gânduri. Da, povestește despre asta, despre sufletul rănit, dar nu se întoarce. Nu mai ia în calcul asta. Și revin la întrebarea mea către tovarăși: CE îi face pe români să ardă de dor, dar să nu se mai întoarcă? Lipsa sensului, strâmbătatea din țară. Că umblând pe străzi, întâlnind oameni toată ziua în România, observ mereu obida, răbufnirea aceea concluzivă,la orice porcărie, abuz, amatorism cras: „ce vrei măi, suntem în Romania”.

Aud asta la oamenii de calitate, oameni onești, care muncesc cinstit și vor să construiască ceva, să evolueze. Ghici ce. Nu se poate. Nu le iese. Sau le iese foarte greu, cu prețul sănătății. Pentru că dacă pui cărămidă pe cărămidă e posibil să dispară cea de la bază. Sau să se sfărâme. Sau să fii taxat de 5 ori mai mult la a 5-a cărămidă, deși inițial nu se spusese asta. Sau să-ți dicteze cum se face o casă cineva care nu a construit în viața lui. Totul e ilogic. Și acum, mult după ce au dispărut dușmanii care ne țineau în loc, comuniștii-de-vină-pentru-toate. Hai că e o provocare, zici. Nu se face nimic peste noapte. Dacă am să găsesc algoritmul haosului, reușesc.Cauți să intri în joc, dar ce ridici se surpă sau îți este luat. Sau ești amendat, dorind să faci totul ca la carte, iar altul, care încalcă regula e premiat. Sau se îmbolnăvește copilul și vinzi tot. Și tot bolnav este, că n-are cine-l trata. A intrat pe mâna unor medici care au făcut facultatea plătind o diplomă și atât.

Chestia e că noi, venind pe lume, ne propunem să aibă sens viața noastră, chiar dacă n-om fi Napoleon, Marie Curie sau Edison, acolo, în pătrățelul nostru, să înflorească totul odată cu sufletul nostru. Să dăm apoi cheia succesului mai departe și cam așa să meargă roata. Dar dacă roata devine un maldăr de fiare? Sau un morman de noroi uscat? Sau o bordură dezintegrata? Nu-i nimic, reiei exercițiile de punere în armonie și găsești soluții să meargă și fiarele încâlcite și botul de noroi și bordura în plină destrămare. Și iar te redresezi.

Dar vine cineva și te ceartă. Vine altcineva și zice să mai plătești pentru asta, deși ai plătit. Și altul te pălmuiește. Și altul te înjură. Și pământul dispare de sub picioare, apare o insuliță virtuală, ce să vezi, de alegeri. Și altul te caută în buzunare. Și vine unul și te mângâie pe cap. Tot în preajma alegerilor. Și altul te lămurește că important în viață nu e să te ocupi de tine, ci să stai la cozi cu dosare și foi ștampilate și parafate în alte județe, ca să ți se dea acordul de ștampilare la ghișeul de lângă casa ta, care este totuși a altcuiva, pfii, ce să vezi, n-ai fost atent, neatenția te costă.

Alții au strâns tot ce ai muncit tu. Și se desfată în paradisuri fiscale. Tu abia răzbești, cu școli, cu cinste, cu etică cu tot. Nu crâcni, că altfel chiar tu vei fi terfelit și te vor arată la televizor să te facă de rușine.

Și ai promisiunea că vor dispărea toate nonsensurile astea dacă votezi ce trebuie. Și votezi și tot ce nu trebuie iese oricum ai vota, și zici să-ți tragi sufletul. Și iar vrei redresare, dar ți-e zdruncinat echilibrul rău.

Și atunci, în disperare de cauză, renunți. ÎI lași cu aiurelile lor. Pleci. Să ajungi acolo unde sensul e cel pe care-l știi din povești, din filme, din cărți, din auzite. Să primești cât oferi. Să te liniștești. Nu, nu te aștepți să fii aclamat și dus pe un pat de puf spre un munte de aur, dar parcă nu te împiedici de gunoi, n-ai pe cap toate dosarele cărora nu le mai dădeai de capăt, parcă nu ești condus de amatori de colo-colo, parcă oamenii sunt la locul lor și ai parte de o logică elementară. Parcă drumul e mai drept, nu te tot împiedici de liane preparate special să nu înaintezi. și te liniștești și începe să fie o liniște atât de adâncă încât ți se face dor de tot conglomeratul,cel absurd cu anormalitatea lui cu tot.

Plătești prețul dorului, cum a spus Amorena. Hm. Ai putea. Dar nu te mai întorci. De ce? De ce toate astea? De ce, în loc să vă fac să zâmbiți, cum ar trebui, vă răscolesc și eu gândurile?

Pentru că mă uit în jur și încă văd mulți oameni frumoși, harnici, încăpățânați să rămână aici, să nu lase la cheremul neaveniților totul, care netezesc în imediata vecinătate realități minunate, care ies liniștiți în piața Victoriei sau la Universitate să protesteze când constată anomalii, așteaptă să li se răspundă, așteaptă, așteaptă, dar le cresc copiii și nu vor să le ofere și lor doar speranța, nu mai au răbdare.

Și constat cu tristețe că în noi, toți cei rămăși pe acasă, zace, poate nedeslușit, gândul emigrării.

Ad