Statul respectă linia stabilită față de clasele /sociale/ și consolidează dictatura democrației populare pentru a apăra cu eficacitate puterea populară și regimul socialist împotriva acțiunilor subversive ale elementelor dușmănoase din interior și din exterior.
(Art.12 din Constituția Republicii populare democratice din Coreea, 1992)

Dacă există o victorie certă și aparent ireversibilă – până acum cel puțin – a democrației moderne, ea trebuie căutată la nivelul discursului politic. Niciun regim, oricât ar fi de represiv și de centralizat în jurul unei singure persoane sau unei singure familii nu se proclamă cu franchețe dictatorial ori totalitar.

Există un consens mondial la nivel teoretic de bază potrivit căruia dictatura și totalitarismul sunt rele și democrația e bună. Din acest motiv, toate regimurile dictatoriale se pretind un fel de democrații și când nu se poate altfel, cuvântul dictatură este folosit în expresii absurde potrivit cărora – a se vedea constituția nord-coreeană – ea este o formă de manifestare a democrației. Ipocrizia regimului coreean, ca al tutror regimurilor dictatoriale, se vede elementar de limpede încă din numele oficial al statului ca ”republică democratică” deși, potrivit articolului 12, Coreea de nord ar fi avut un nume mai conform cu realitatea dacă se definea ca ”republică dictatorială”.

Era la fel cu totalitarismul de inspirație stalinistă când toate țările din sfera de influență sovietică aveau în denumirea lor oficială cuvintele democratică, populară ori socialistă. Și era la fel, de asemenea, cu comunismul asiatic unde China maoistă, și ea un ”stat de dictatură democratică” ori defuncta Kampuchie, erau denumite republici populare sau democratice deși sistemul lor de guvernare era antidemocratic, antipopular și represiv (în Kampuchea, azi Cambogia, chiar genocidar).

CITEȘTE ȘI:  Precedentul Trump

Travestirea aceasta frazeologică – alături de celelalte, instituționale, care mimează structurile din țările democratice – nu mai înșeală de zeci de ani pe nimeni și ea corespunde unui sentiment profund și bine ascuns, de ilegitimitate. Dictatorii și subalternii lor apropiați sunt conștienți de ea și în contexte de criză, reală sau doar presupusă, stilul lor de conducere a societății devine represiv ori de-a dreptul criminal.

Coreea de nord a adus o inovație în privința regimurilor politice. Ea nu este nici monarhie, nici republică pur și simplu, ci republică dinastică. Kim Jong-un este al treilea membru al dinastei instaurate de bunicul său, Kim Il Sung, în 1948. O a doua inovație este ”doctrinară”. Coreea de nord a scos din constituția sa din 1992 referințele la marxism-leninism și le-a înlocuit cu cele referitoare la Juche (”încrederea în sine”), doctrină atribuită lui Kim Il Sung, Juche este doctrina unică și oficială a Coreei de nord, după cum stipulează preambulul constituției ei, în versiunea târzie din 2009: ”Republica populară democratică din Coreea este patria socialistă a lui Juche, care incarnează ideile și directivele marelui lider, Președintele Kim Il Sung”.

În aceeași versiune a Constituției din 2009, dispare și referința la comunism, și ”omul nou de tip comunist” devine ”omul nou de tip juche”.

Juche este o doctrină voluntaristă care se întemeiază pe o premisă de gândire antropocentrică. Așa cum omul este centrul și stăpânul incontestabil al naturii pe care o poate transforma după voie, tot astfel masele populare coreene conduse de Marele Lider au capacitatea de a realiza trei obiective fundamentale fără nici o intervenție din afară: autosatisfacerea necesităților alimentare, autonomia militară și asigurarea iundependenței politice, totul, evident, într-o societate lipsită de clase sociale antagoniste.

CITEȘTE ȘI:  Precedentul Trump

Doctrina Juche a condus în timpul lui Kin Jong Il, al doilea membru al dinastiei, la perioade tragice de înfometare când au pierit între 800 de mii și 2 milioane de coreeni. În acest context Kim Jong Il a fost autorul unei alte doctrine, Songun ”armata mai întâi”, introdusă și ea în constituția din 2009. Songun formulează directiva potrivit căreia toate resursele societății trebuie să fie îndreptate prioritar către dezvoltarea și întreținerea armatei Politica Songun a condus la o militarizare a Coreei de nord fără egal pe plan mondial și la politicile ei de dezvoltare a unui arsenal nuclear propriu.

Desprinderea formală de comunismul tradițional a devenit și mai marcantă în 2012 când statuile uriașe ale lui Marx și Lenin care tronau în piața Kim Il Sung au fost înlăturate și când unele dintre scrierile lor au devenit interzise.

Tot efortul acesta de naționalizare a comunismului a fost de asemenea o încercare de travestire. Întemeietorul dinastiei Kim a simțit că legitimitatea sa nu se poate întemeia pe idei, politici și teorii venite din exterior, din China ori din URSS, cu atât mai mult cu cât majoritatea au fost abandonate tacit ori au devenit anacronice și detestabile. Juche, Songun și inventarea unei descendențe cvasi-mitice a familiei Kim, toate trebuiau să inculce ideea că sistemul comunismului coreean este urmarea unei revoluții coreeene autentic naționale, fără a fi inspirate de modele străine.

Dar, nici în cazul acesta travestirea nu înșeală pe nimeni. Nu vorbim, pe bună dreptate, de Corea juchistă, ci de Coreea comunistă.

Ad