Oameni buni

Nu, societatea nu trebuie să se teamă de oamenii răi, ci mai degrabă de oamenii buni și iubitori.

Napoleon Bonaparte a fost un om bun. Avem dovada! În vara lui 2014, am vizitat mormântul său de la Paris. Pe piatra funerară stă scrisă ultima sa dorință: aceea de a fi îngropat pe malurile Senei, „în mijlocul poporului francez pe care l-a iubit atât de mult”.

Impresionant! Atât de mult i-a iubit Napoleon pe francezi încât peste un milion dintre ei au murit în timpul războaielor inițiate de iubitorul lor conducător. Nu mai socotim câți ruși, italieni, austrieci, englezi, germani sau spanioli au pierit din atât de multă dragoste…

Dacă este să ne luăm după scrierile activistei comuniste Dolores Ibarruri, un altul care și-a iubit foarte mult poporul a fost Stalin. Și dânsul, din prea multă dragoste, a ajuns să elimine vreo 30 de milioane de cetățeni sovietici. Nu mai socotim victimele din rândul celorlalte popoare. Iubirea lui Stalin s-a exercitat de-a lungul a vreo 30 de ani, producând o rată de un milion de victime pe an.

Nici Hitler nu a stat rău la acest capitol. Cei ce l-au cunoscut personal au dat mărturii calde despre imensa dragoste pe care Hitler le-o purta germanilor. Iubirea lui Hitler a fost din aceea intensă, Fuhrerul neavând la dispoziție la fel de mult timp precum Stalin. Chiar și scurtă, ea a produs câteva milioane de victime printre iubiții cetățenii germani, plus alte zeci de milioane pe mapamond.

Pe meleagurile noastre ne mândrim și noi cu un Ceaușescu, și el un mare iubitor de țară și popor, iar în timpurile mai recente cu Ion Iliescu, un om de bine, animat de cele mai bune sentimente față de compatrioți. Din fericire, contextul local (lideri ai unei țărișoare mici) nu le-a permis acestora să atingă performanțele celor menționați anterior.

Cu siguranță, nici unul dintre ei menționați mai sus nu s-a crezut un om rău.

Dimpotrivă, au fost convinși, precum a postulat JJ Rousseau, că omul se naște bun de la natură. Răul, pentru umaniști, există numai pentru că societatea este injustă, strâmb organizată (cum a ajuns societatea formată din oameni buni să fie totuși, rea, este un mister).

Ceea ce, desigur, justifică lupta continuă pentru a ameliora orânduirea socială, revoluția parmanentă, schimbarea continuă. Pentru umaniști, răul este mereu în afară, niciodată înăuntru, și trebuie vânat cu toate mijloacele.

Cu toată iubirea sa, omul cel bun urăște și el, să nu credeți că e scutit. Dar ura lui este nobilă, pentru că el, cel superior, urăște tocmai răul. Răul acela care este în afară. „Iadul sunt ceilalți”…

Problema cu oamenii buni de la natură este că doresc mult de tot să facă binele. Desigur, binele în felul lor. Iar dacă ajung cumva în poziții de mare influență, având putere politică sau mulți bani (conducători de stat, oameni de afaceri, filantropi) nu îi mai poți opri sa-și manifeste iubirea și eforturile de a încerca să elimine răul, pe toate căile! Prin revoluții, prin reforme sociale, războaie, iar când nevoile superioare o cer, chiar prin eliminarea fizică a celor din propriul popor care se opun binelui.

Pentru că cei ce se opun binelui nu pot fi desigur, decât oameni răi! (ajunși în acest punct, vechea teorie că toți oamenii sunt buni de la natură se suspendă).

Treptat cel ce se crede bun ajunge să creadă că nu există decât o singură versiune posibilă de înțelegere a lumii sau de rezolvarea conflictelor sociale – și anume a sa. Și atunci cum să nu facă tot posibilul să și-o impună asupra supușilor? Cum să nu beneficieze toată societatea de binefacerile unor utopii precum „rasa pură”, „societatea egalitaristă:, „o lume fără discriminare”, ” o planetă curată”, „frăție universală”?

Ce contează că vreo câteva milioane de înapoiați sau dușmani trebuie eliminați ? Totul este pentru Binele superior!

Prin contrast cu omul bun, ceilalți indivizi, care nu adera la teoriile lui JJ Rousseau, ci se cred mai degrabă păcătoși, limitați, supuși slăbiciunilor etc, sunt conștienți că marele război între lumina și întuneric se duce înăuntrul lor și nu în afară.

Ei încearcă din răsputeri să își controleze pornirile rele, făcând eforturi conștiente de a alege binele. Știind că aceeași luptă se dă și în ceilalți, omul ăstalalt, să-l numim omul dual sau omul bun-rău, nu caută să-și elimine semenii, ci doar să limiteze puterea de manifestare a răului. El știe că dacă dorește să schimbe lumea, trebuie să înceapă cu sine însuși.

Omul bun-rău știe și el că societatea nu este perfectă, fiind alcătuită tot din oameni buni-răi (parcă are ceva mai mult sens, nu-i așa?). Și atunci inventează mijloace prin care să poată limita răul și promova binele. Parlament, pluralism, constituție, poliție, separarea puterilor, dreptul la existență și liberă expresie pentru toți.

Omul bun-rău este atent ca în încercarea de a limita răul, să nu distrugă totuși binele. Atât cel dinăuntru cât și cel din afară.

Omul de bine e gata să se ofere să scoată paiul din ochiul celuilalt, fiind convins că vederea proprie este 20/20. Este omul fără dileme, omul cu un singur adevăr, care trebuie impus tuturor.

Omul bun-rău, numit și omul păcătos, caută mai întâi să scoată bârna din ochiul propriu înainte de a-și ajuta semenul să facă la fel.

Omul ce se crede bun din lumea de astăzi nu este fundamental deosebit de comunistul sau nazistul de ieri. Cu siguranță că fiind pus în circumstanțe similare, nu ar ezita să își distrugă dușmanii de clasă sau să trimită milioane de oameni la camera de gazare, în numele Binelui, așa cum îl înțelege el.

De extremă stânga sau dreaptă, egalitariști sau rasiști, cei ce se cred moral superiori se simt deranjați de oricine le contrazice tezele și urmăresc suprimarea dreptului la liberă expresie a celor ce gândesc diferit. Sunt gata să execute fără judecată orice element dubios care ar general impurități, rasiale sau ideologice.

Paradoxal, credința în bunătatea absolută a ființei umane conduce la forme inimaginabile de dictatură și intoleranță. Pe de altă parte, conștiința propriilor limite produce oameni mai veseli, toleranți, capabili să se autocontroleze.

Să ne ferească Dumnezeu de cei ce vor să ne salveze și de conducătorii care ne iubesc prea tare!

Foto: PAUL WILLIAMS – CC LICENCE

Gabriel Purcarus
Gabriel Purcarus
Gabriel Purcăruş - absolvent al Facultăţii de Fizică, Universitatea Bucureşti şi de Meteorologie, la UQAM. Pasionat de şah, marketing imobiliar şi medicină naturistă. Colaborator al ziarului Pagini Româneşti, oferă consultaţii pe teme imobiliare clienţilor români din Montréal. Puteţi să îl contactaţi, pentru întrebări, la [email protected]

Ultimele articole

Articole similare