Cum ajungi comentator sportiv. În memoria lui Cristian Țopescu

Cel mai îndrăgit comentator sportiv de televiziune, Cristian Țopescu, nu mai e. Transmisia lui s-a încheiat. A închis microfonul, și-a scos căștile, și-a adunat teancul de notițe … și a plecat. În 81 de ani de competiție cu viața, a ieșit învingător.

A lăsat în urmă multe momente memorabile ale sportului românesc, cu bucurii și tristeți laolaltă, iar vocea sa ne va rămâne întipărită în memorie încă multă vreme. Nu trebuie considerat un zeu, ci doar un muritor care a iubit sportul și pe care sportul l-a iubit. „Furai” meserie de la el chiar fără să-ți dai seama. Și era un profesionist pentru care fair-play-ul era o regulă de viață, de la care nu s-a abătut niciodată.

Nu va mai exista un alt Cristian Țopescu pentru că vremurile s-au schimbat, iar timpul nu mai are răbdare cu noii veniți. Sportul are un alt ritm, informația este atât de multă și vine pe atât de multe canale încât este foarte greu să o selectezi și să înveți când trebuie să mai și … taci. Asta este cel mai greu pentru un comentator în ziua de astăzi. Să învețe când să tacă!

- Publicitate -

Cum ajungi comentator sportiv? De cele mai multe ori din întâmplare.

De ce calități ai nevoie? În primul rând, de o mare pasiune pentru sport. Apoi, de o voce plăcută, de o dicție impecabilă, de o frazare bună, de cunoașterea profundă a fenomenului sportiv, a regulamentelor a celorlalte ingrediente care pot da farmec comentariilor și de … norocul de a găsi pe cine trebuie care să-ți acorde încrederea și șansa să debutezi. Fiecare comentator sportiv are povestea sa despre începuturi, dar pentru această meserie te califici numai la locul de muncă.

În toamna anului 1992, eram student în anul III la ANEFS ( Academia Națională de Educație Fizică și Sport din București) iar într-o pauză am auzit la stație un anunț despre o selecție de ”crainici, comentatori, redactori și reporteri pentru o viitoare televiziune de sport”. De la secretariat, unde se făceau înscrierile, am aflat că era vorba despre o investiție a fostului sportiv și om de afaceri Ion Țiriac.

În ziua și la ora anunțată, sala C1 de la ANEFS era arhiplină. La un moment dat a intrat în sală un bărbat impunător care-mi părea cunoscut. Când a început să vorbească mi-am adus aminte de vocea puternică și de timbrul aparte, auzite cu ceva vreme în urmă la televizor. Era fostul crainic al Televiziunii Române, Ilie Ciurescu. Surprins de numărul mare de studenți veniți, dl. Ciurescu a renunțat la ideea inițială de a face în acea zi selecția după căteva vorbe schimbate. După cateva ore de discuții, am stabilit de comun acord că, dat fiind faptul că se apropiau sărbătorile de iarnă dar și sesiunea de examene, să ne revedem anul următor pe 7 februarie. Și am fost anunțați că, în urma cursurilor, nu vom primi nici o diplomă și nici nu se poate garanta angajarea celor eventual selectați la viitoarea televiziune.

Peste aproape 3 luni, „înarmat” cu un ziar Gazeta sporturilor, m-am prezentat la curs. În sală, acum, abia dacă mai erau jumătate dintre cei care veniseră inițial. Și am început. Dicție, frazare, redactare de știri, vorbit cu punct și virgulă, toate acestea și multe altele erau repetate de mii de ori. Pe la sfârșitul lunii aprilie, după ce am dat un test, cei aleși au fost chemați în clădirea unui fost minister de pe Calea Victoriei în care funcționa de puțină vreme, nou-apăruta agenție de știri Mediafax, pentru o întîlnire cu Adrian Sârbu. N-auzisem de el până atunci.

În încăpere, intră un tip cu o barbă neagră și ochelari de soare care se prezintă „Sunt Adrian Sârbu și aș vrea să ne vedem de cât mai puține ori!” Rămânem perplecși, dar completarea vine imediat „… nu pentru că nu mi-ar face plăcere să stau de vorbă cu voi, dar sunt un tip foarte ocupat!” Ne-a ascultat puțin pe fiecare cum am citit câte o știre și a plecat părând oarecum mulțumit. Începând cu luna următoare, o parte dintre noi am semnat contracte de colaborare cu Radio Televiziunea Independentă – Canalul 31 – Canalul de Sport și … am intrat în pâine.

Făceam ture la Mediafax, mergeam pe teren pentru a culege știri interne, iar între timp, după ce s-a lansat în eter ProFM-ul, o parte dintre noi citeam la radio câte o știre de sport la fiecare oră. Mergeam la orice competiție din București, la conferință de presă sau pur și simplu băteam la ușa federațiilor pentru a găsi știri noi. Fiecarea avea în portofoliu câteva sporturi de care răspundea.

La începutul toamnei, sunt chemat de dl. Ciurescu care îmi dă un reportofon și două casete de 45 de minute și îmi spune: ”- Mâine este etapă de fotbal. Alege-ți un meci și să mi-l comentezi CA PENTRU TELEVIZIUNE!”

Etapa a 7-a programa în acel week-end meciul Dinamo – Rapid pe „23 August”. Mă apuc să caut statistici, cumpăr orice ziar care făcea o cât de mică referire la meci cu declarații sau interviuri iar acasă răscolesc colecția de reviste „Sportul ilustrat” pentru a scoate cât mai multe informații. A doua zi îmi cumpăr bilet la tribuna a II-a și … nimeresc în galeria Rapidului. Mă mut la peluză unde era mult mai lejer. Apuc să-mi iau repede echipele de pe tabela electronică și… încep comentariul. Trebuia să acopăr și gălăgia tribunelor dar nici să nu mă aud numai eu în momentele de acalmie de pe stadion. Cei din apropierea mea se uitau oricum mirați de … transmisia radio. La un moment dat vântul îmi zboară o parte dintre hârtiile cu notițe pe care le aveam puse pe gradenele de lemn dar în cele din urmă o scot la capăt.

A doua zi la redacție toată lumea era strânsă în jurul reportofonului pentru a asculta comentariul meu. În cele 15 minute ascultate, criticile și corecțiile nu mai conteneau din partea d-lui Ciurescu dar în final concluzia lui a fost … „O să meargă!”.

O săptămană mai târziu în etapa următoare comentez înregistrat, cu Mihai Dedu în Giulești, meciul de fotbal Rapid – Electroputere Craiova. Eram în tribuna oficială dar în spate, în dreapta cabinei pentru transmisia radio de unde se auzea Ilie Dobre cu un debit verbal de nu puteau ține jucătorii ritmul paselor. Nu tu monitor de control, căști sau reluări. Un singur microfon, pe un stativ plasat între noi, iar regizorul Daniel Eftimie, care era lângă noi, „tăia meciul” filmat în 4 camere, cu mixerul pe genunchi, pentru că încă nu aveam un car de transmisie. S-a terminat 1–0 pentru oaspeți iar galeria, supărată din cauza rezultatului, ne sfătuia să… „voalăm filmul” să nu mai vadă lumea și la tv „rușinea” !

În acea perioadă, dar și mult după, erau foarte puține locuri sau cabine de comentariu pentru televiziune în sălile sau pe stadioanele din România. Pentru radio mai erau. Vechiul stadion 23 August avea 3 cabine, dar nu erau plasate central, iar distanța până la gazon părea uriașă și, in lipsa unui monitor de control, misiunea comentatorului părea aproape sinucigașă.

Astăzi altele sunt condițiile comentatorilor sportivi. Cei care construiesc arenele sportive se gândesc și la partea de televiziune. Abundența datelor însă îi face pe cei tineri, dar nu numai, să nu mai discearnă cantitatea de informație pe care trebuie să o aducă într-un comentariu tv. Trebuie să știi cum să îți „vinzi” marfa fără să fii prea descriptiv și nici să nu arunci cu statistici, doar de dragul de a arata căt de doct și bine informat ești.

Maximum 75% din transmisia sportivă trebuie acoperită de cometariu, evident asta și în funcție de ritmul întrecerii sau specificul sportului, pentru că fiecare disciplină are particularitățile ei. Într-un fel se comentează un meci de handbal și altfel o întrecere de patinaj artistic, tenis de câmp, fotbal sau judo.

Comentariul în doi este complicat dacă partenerii nu se coordonează, nu se ascultă unul pe celălalt și în cele mai multe cazuri se comenteaza 110% din timp.

Documentarea pentru un meci sau o competiție poate dura de la 2-3 zile până la o săptămână sau chiar o lună. Din momentul în care ai aflat că ai de comentat un meci, o competiție sau un concurs, începi să aduni informații și să revizuiești arhivele. Informațiile le poti strânge ușor acum în epoca internetului, dar mai important este să ții legătura cu sportivii, cu antrenorii, ducându-te la antrenamentele lor sau mergând și la alte competiții pe care nu le comentezi, dar care au legătură cu subiectul tău.

Când se află la locul acțiunii, comentatorul trebuie să facă față presiunii atmosferei de concurs, dar poate da informații care nu sunt prinse de camerele de luat vederi.

Comentariul dintr-o cabina are alte probleme. Ai în față un televizor, de cele mai multe ori mult mai mic decât are fiecare în sufragerie, poți asculta în căști comentariu într-o alta limbă, dar asta nu-ți este mereu de folos, iar de comentat comentezi doar ce vezi.

Cum identifici un jucător de fotbal aflat pe teren la 100 de metri de tine când nu-i vezi nici fața nici numărul de pe tricou iar poziția lui este mereu alta, ține de secretul profesional!

Spuneam că un comentator are nevoie de pasiune pentru sport, dar trebuie să uite că a fost cândva suporterul vreunei echipe sau susținătorul unui club. Trebuie să fie imparțial. Important este fair-play-ul și să câștige cel mai bun. Când ai de comentat echipa României sau sportivi români, socoteala se mai schimbă, dar tot trebuie să rămâi obiectiv.

Cel mai greu pentru un comentator este să comenteze înfrângerile sportivilor noștri, dar și înfrângerile fac parte din viață și din sport. Mulți au considerat că este simplu să comenteze sport la televizor, dar au constatat repede că nu e chiar atât de ușor cum pare. Și poate că alți comentatori pasionați nu au avut această șansă.

Acum, când vă relaxați în fața televizorului urmărind o competiție sportivă, cu punga de floricele în brațe și berea rece alături, poate veți aprecia mai mult informațiile pe care vi le aduc cei cărora le ascultați doar vocea. În rest, fiecare are stilul și ritmul său, iar dacă totuși nu vă place, amintiți-vă că … nimeni nu-i perfect!