Occidentul, sub vremuri

După o săptămână de hărțuire, insulte, intimidare, injurii antisemite și amenințări la adresa noastră pe rețelele sociale iată că a venit momentul când simpatizanții (partidului președintelui turc) AKP atacă simbolurile libertății de expresie și ale pluralitîății presei.
(Le Point, 27 mai 2018).

Cunoscutul săptămânal francez Le Point făcea referință la incidente petrecute în două localități franceze unde tineri de origine turcă, partizani ai lui Erdogan, au impus temporar, prin comportament amenințător,  retragerea unor afișe cu pagina întâi din ultimul număr al magazinului.

Pe afiș, fotografia președintelui turc era publicată cu titlul : Dictatorul: până unde va merge Erdogan? Și erau menționate subiectele unei anchete jurnalistice asupra lui : mania grandorii, rețelele din Franța, ofensiva în Algeria, crimele sale.

După primele clipe de stupoare, autoritățile locale au impus reafișarea, dar a doua zi, simpatizanții lui Erdogan au revenit cu afișe propagandistice și au acoperit cu ele afișul din Le Point. Președintele Emmanuel Macron a luat apărarea magazinului reafirmând: ”Libertatea presei este neprețuită. Fără ea, e dictatură”, iar directorul magazinului a declarat că reflectează la urmărirea agresorilor în justiție. Reacții de sprijin pentru magazinul Le Point au venit din partea întregii clase politice franceze, indiferent de culoare ideologică și consensul acesta este, probabil, nu doar național ci și internațional, dacă avem în vedere, țările democratice. S-ar zice că lucrurile sunt clare și că apele s-au limpezit după intervenția autorităților locale și declarațiile oficiale de condamnare a turbulenților.

Numai că nu este chiar atât de simplu. Chiar dacă nu ne raportăm la valoarea profund simbolică a acestui atentat – doar în aparență minor – la libertatea de expresie și de difuzare a presei, neliniștitor este viitorul.

Președintele Recep Erdogan nu este doar un dictator paranoiac, obsedat de titluri universitare, de premii internaționale și de apelative sforăitoare ci, în același timp, și un politician extrem de abil care și-a câștigat o autoritate reală în țara sa prin eficacitatea notabilă ca primar al Istanbulului și apoi ca prim-ministru, când reformele pe care le-a ințiat au scos Turcia dintr-o criză economică dezastruoasă. Slalomul politicii sale proclamând teoretic numeroase opțiuni democratice, dar în practică, înmulțind comportamentele autocratice și inițiativele legislative pentru justificarea represiunii contra oricărei forme de opozițe a fost derutant pentru mulți.

A apărut însă în ultimii ani cu claritate că Erdogan nu înțelege ca ambițiile lui de putere discreționară să se limiteze pe plan intern, la  țara sa. El vrea să refacă pentru Turcia prestigiul și influența fostului imperiu otoman. Nostalgia lui pentru trecutul imperial al Turciei seamănă cu nostalgia lui Vladimir Putin față de trecutul sovietic și imperial al Rusiei. Nu e deloc întâmplător că cei doi lideri întrețin relații personale și de cooperare privilegiate, în pofida faptului că, oficial, Turcia face parte din NATO și este un aliat strategic al Statelor Unite.

Numărul rezidenților turci în Europa este de câteva milioane – numai în Germania sunt  între 2,7 și 7 milioane, potrivit unor estimări din surse diferite – și Erdogan îi curtează pentru susținerea dincolo de granițele naționale a politicilor sale naționaliste, conservator-religioase și antieuropene.

Retorica lui față de opozanții interni ori față de guvernele care îl critică este aceeași. Integrarea comunității turce în societatea germană prin asimilare, el o numea în 2008 ”crimă împotriva umanității”, Țările-de-Jos și, din nou, Germania, fiindcă n-au acceptat desfășurarea unor mitinguri electorale pe teritoriul lor cu participarea unor miniștri turci, au fost acuzate că sunt ”naziste” și ”fasciste”. Iar în mitingurile interne rezidenții turci sunt îndemnați să-și păstreze identitatea aparte în raport cu comunitățile majoritare în care s-au stabilit, să beneficieze de toate avantajele care li se oferă,  și să întemeieze familii numeroase, cu cinci copii, pentru ca să combată astfel discriminarea de care el îi acuză pe europeni.

Propaganda aceasta naționalistă cuplată cu succesele pe plan economic i-au atras și îi atrag în continuare sprijinul popular, mai ales în condițiile în care opoziția a fost redusă la tăcere,  libertatea presei, desființată iar separația puterilor, anulată.

Nu, tam-tam-ul făcut de cei zece-douăzeci de susținători turbulenți turco-francezi ai președintelui Erdogan nu este un episod marginal, de tratat cu ușurință. Erdogan a și declarat că ziariștii de Le Point colaborează cu teroriștii. E o acuzație care în Turcia ar fi produs imediat desființarea magazinuui și trimiterea ziariștilor în fața unei justiții obediente care i-ar fi condamnat, în mod sigur, la închisoare pentru insulte la adresa președintelui.

Să ne amintim că marea epidemie din romanul Ciuma de Albert Camus este anunțată de un șobolan mort și că dezumanizarea întregii societăți este prefigurată în piesa Rinocerii de Eugen Ionescu de apariția unui rinocer pe stradă care miră pe toată lumea, dar nu îngrijorează  pe nimeni. În amândouă operele, ciuma și rinocerita sunt alegorii transparente ale capcanelor istorice în care pot cădea societățile vulnerabile, din diferite motive, în fața totalitarismelor populiste și tentaculare.

Incidentul cu Le Point a alarmat lumea dar nu peste măsură. A trecut totuși de mult faza semnelor prevestitoare și Occidentul european intră, pare-se, într-o perioadă de adaptare la schimbări ineluctabile, demografice și civilizaționale, încercând totuși să limiteze cât se poate înlănțuirea urmărilor periculoase.

Dar el continuă să fie punctul de sosire preferat pentru mase de imigranți, desigur victime nefericite în țările lor, în căutarea unei vieți demne,  în securitate. Dar mulți dintre ei, aidoma partizanilor turci ai lui Erdogan din Franța și din alte țări occidentale, nu iubesc, nu înțeleg și nu vor să înțeleagă lumea diferită în care vor să trăiască. Și nu respectă nici aspirațiile, nici principiile ei.

Generațiile care vor veni după noi vor avea poate nostalgia vremurilor de-acum, dominate de principiile democrației și ale drepturilor omului, dar celelalte care le vor urma și pe ele vor trăi deja în altă lume, cu o altă istorie, cu alte valori, cu alte aspirații.

Fiecare secol se prelungește în cel următor cu 20-30 de ani. Apoi, printr-o ruptură lentă și insesizabilă pentru cei mai mulți, dispare pentru totdeauna din memoria oamenilor și rămân să vorbească despre el doar documentele. Ne aflăm în această fază de încheiere a socotelilor și a bilanțului cu1 secolul trecut.

Ultimele articole

Articole similare