Suntem asaltați constant de știri despre piața imobiliară. Despre cum investitorii străini vin și cumpără proprietăți în Canada. Despre cum prețul caselor crește. Oameni care au cumpărat pe nimic sunt acum bogați. La Montreal, 10% din case se vând la un preț mai mare decât cel solicitat de vânzător inițial.
(Paranteză: ultima chestie care e nesemnificativă pentru că este o tactică de vânzare relativ comună în rândul agenților imobiliari buni care propun clienților să listeze proprietatea la un preț mai mic decât doresc pentru a genera interesul cumpărătorilor care apoi licitează și se ajunge la valoarea pe care vânzătorul o voia).
Dacă întrebați un agent imobiliar, nu veți auzi decât lucruri bune despre acest domeniu: „cumpărați acum”. „Prețurile vor crește, e loc de mai mult”. E normal, e job-ul lor și, din punctul lor de vedere, au dreptate, cu o altă mențiune: creșterile la care se referă ei nu țin cont de valoarea inflației, nici de impozitele plătite, nici de investițiile în reparații sau ameliorări pe care le aduceți unei proprietăți. După ce scădeți toate acestea, profitul e mai mic.
Nu-mi dau seama când s-a produs acest fenomen în istoria omenirii, dar casa a ajuns să fie tratată ca o gramadă de bani. E o investiție. O speculă.
Dar, cumva, asta înseamnă o casă? Eu îndrăznesc să spun că o casă e mai mult. Majoritatea oamenilor nu văd casa ca pe o investiție. Casa e o casă. E acasă. E locul unde mă întorc de la serviciu, unde-mi cresc copiii, unde-mi creez amintiri. Casa e un cămin.
Așa cum majoritatea oamenilor nu vor să se lanseze în afaceri pentru că nu au acest microb, pentru că toleranța lor la risc e redusă, la fel și în cazul caselor. Majoritatea oamenilor nu vor „o casă”, vor „o acasă”. O casă nu e o investiție dacă nu vrei să o vinzi.
La acești oameni, repet, majoritari, nu se gândește nimeni. Nici curtierul imobiliar, nici guvernele, nici primăriile care cresc valoarea caselor fără justificare, doar pentru a avea mai mulți bani pe care să-i administreze, în majoritatea cazurilor, prost.
Acești oameni apar în discursul politicienilor doar când ei nu mai pot, când ajung în stradă. Atunci politicienii vorbesc despre ei. Atunci casa devine un termen peiorativ. O numim „locuință abordabilă”.
E un cerc vicios până la urmă. Speculatorii vor să facă bani. Primăriile vor să facă bani. Valoarea caselor tot crește până când mulți oameni nu-și mai permit să locuiască în cartierul respectiv.
Cum e Vancouver, unde prețul caselor a crescut 337% în 15 ani. Și apar presiunile pe infrastructură. Lumea se mută departe, departe de oraș. Umplem autostrăzile, poluăm, companiilor le e greu să recruteze, oamenii nu mai stau cu familiile.
Un curtier imobiliar îți va spune că trebuie să vinzi, să mergi să cumperi într-o altă zonă, cu prețuri mai mici, deci mai proastă. Care va crește și te vei îmbogăți încă o dată. Ca și cum ai două vieți. Ca și cum ar fi normal. Ca și cum unicul tău scop în viață trebuie să fie să mori bogat.
Observați că în toate aceste discuții se vorbește doar despre bani. Nimeni nu vă va vorbi despre calitatea vieții. Că poate în noul cartier nu vei mai găsi croissantele și espresso cu care te-ai obșinuit la colțul străzii tale. Nici pizzeria din colț care vindea ceva de calitate, nu ca toate lanțurile de fast food, cocă cu sos de roșii. Că nu vei cunoaște pe nimeni. Nu contează, ai făcut bani.
Mai e apoi și cealaltă presiune. Confruntați cu creșterea costurilor pentru locuință, oamenii care muncesc vor pune presiune pe angajatori. Au nevoie de salarii mai mari. Angajatorii vor trimite factura clienților. Și tot așa. La final, salariul crește, dar nu doar cheltuielile cu casa au crescut. A crescut și prețul laptelui, și cel al cărnii sau al fructelor. Nu e nimic gratis, să nu ne facem iluzii.
Poate că este timpul pentru fiecare țară de a gândi o strategie privind locuințele reîntorcându-ne la definiția de bază a unei case. Casa e un adăpost, un loc fără de care nu poți avea o familie, fără de care nu poți munci.
Poate este timpul ca primăriile și guvernele să pună un stop acțiunilor speculative de pe piața imobiliară, poate e timpul să redăm orașele celor care locuiesc și muncesc în ele.
