Peste România pare să se fi aşezat o pâclă a deznădejdii colective din care iese cine poate şi cum poate. Ochii şi inima ţi se izbesc violent de această realitate, imediat ce păşeşti dincolo de aeroport.

Oamenii sunt trişti şi îngânduraţi, irascibili până la nebunie şi circumspecţi la orice gest de bunăvoinţă sau de politeţe elementară. Un vecin pe care-l ştiu de multă vreme îmi spunea că singurii care mai zâmbesc pe stradă sunt copiii, dar şi ei doar atunci când primesc câte ceva. Tot el observa că ura sfâşie societatea şi că e suficient să atingi pe cineva din greşeală pentru a risca o bătaie în mijlocul străzii.

Ceva s-a rupt în sufletele românilor care dau impresia că nu mai cred în nimic în afară de salvarea individuală.

Optimişti sunt doar cei care trăiesc în străinătate şi care vin să-şi vadă rudele şi prietenii, însă optimismul lor are legătură mai mult cu nostalgia propriilor tinereţi şi cu speranţa reîntoarcerii acasă după obţinerea unei pensii.

Sfidarea e la ordinea zilei şi ea îşi are rădăcinile în mizeria numită politică românească. Practic, percepţia generală este a unei mafii instituţionalizate, imposibil de extirpat.

Maneliştii îşi permit să jignească şi să ameninţe oamenii obişnuiţi pentru că văd la televizor că ţara este condusă de unii de-ai lor, îmbrăcaţi în costume scumpe ce acoperă neamprostia. Sigur, există diferenţe între oraşe şi regiuni – în sud e mai rău decât înspre nord, din punct de vedere social, însă peste tot s-au dezvoltat mafii locale aflate în raporturi de vasalitate cu mafia centrală.

Să ne înţelegem: asta se întâmplă şi în Quebec, dar viaţa majorităţii cetăţenilor nu este afectată într-o atât de mare măsură ca în România.

De la asfaltarea preferenţială a drumurilor secundare ce leagă reşedinţele „oamenilor importanţi” de arterele rutiere principale şi până la sistemul de sănătate, care se ocupă „altfel” de cei cu bani, provincia francofonă a Canadei are numeroase lucruri de clarificat. Totuşi, Quebecul n-a cunoscut până acum nici rigiditatea cadaverică a sistemului comunist şi nici prelungita aşteptare colectivă a „mântuirii americane”.

CITEȘTE ȘI:  România a debutat cu stângul în preliminariile EURO 2020 (foto)

Adică viermuiala birocraţiei de partid unic, specifică României postcomuniste, a fost indiscutabil mai nocivă decât găştile vremelnice, oploşite în instituţiile publice quebecheze de către primari, parlamentari sau miniştri corupţi.

Burghezia socialistă

Vlăguirea morală a românilor de azi îşi are obârşia în apariţia unei aşa-zise „burghezii socialiste”. Asta se întâmpla în urmă cu mai bine de 40 de ani, dar efectele se resimt în zilele noastre. Tinerii de atunci primeau apartamente de la ICRAL (Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administrare Locativă), lucrau în fabrici, îşi întemeiau familii şi începeau sarabanda „descurcărelii” pentru a avea ce le pune pe masă copiilor. Copii care ar fi trebuit să ducă România socialistă „pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării”.

Numai că sistemul s-a prăbuşit, fabricile au ajuns ruine, părinţii cu apartamente de la ICRAL au îmbătrânit în deznădejde, iar şoimii patriei şi pionierii crescuţi cu lapte, unt şi carne obţinute „pe sub mână” au emigrat. Mulţi dintre ei încă îşi hrănesc nostalgiile cu pufuleţi, „Eugenia” şi ciocolată „Rom”, îşi critică ţara cu voluptate cum prind ocazia şi se întorc în vacanţe pentru a le povesti cunoscuţilor cât de bine o duc în Anglia, Italia sau Canada.

Diaspora este indisolubil legată de ţară şi poartă mereu amprenta acesteia.
Şoimii patriei şi pionierii despre care vă vorbesc au fost învăţaţi să se descurce pe cont propriu şi să-l privească pe omul de lângă ei cu suspiciune. Au învăţat să critice pe oricine, să fie nemulţumiţi şi să se prefacă. Poate cea mai rea deprindere a fost prefecătoria, aducătoare, la vremea ei, de „prietenii strategice” (pile, cunoştinţe, relaţii).

CITEȘTE ȘI:  Lipitorile

De aici şi imposibilitatea asocierii românilor în scopul apărării propriilor interese colective sau al rezolvării unor probleme cu care se confruntă, fie în ţară, fie în diaspora.

Avem însă şi un neaşteptat efect pozitiv: copilăria socialistă i-a ajutat pe unii dintre conaţionalii noştri să aibă cariere de succes în corporaţii, acolo unde relaţiile interumane se desfăşoară tot cam ca în România anilor `80.

Pionierul de odinioară preferă să se „integreze” până la asimilare într-o societate străină decât să-şi afirme inteligent identitatea (de care oricum nu poate scăpa). El îşi ajută bucuros vecinul, tot fost pionier, să-şi mute canapeaua sau să dea o bidinea în sufragerie, dar la fel de bucuros îl bârfeşte când acesta din urmă îşi găseşte un loc de muncă mai bun sau termină o şcoală. Pionierul nostru sare în ajutor la lucruri mici şi năruie mari proiecte colective.

Poate de aceea, în Bucureşti, numeroşi oameni care-şi plimbă câinii pe spaţiile verzi nu strâng materiile fecale pe care propriile patrupede le lasă în urmă. Oraşul este un proiect colectiv la realizarea şi întreţinerea căruia trebuie să participăm cu toţii. Nu suntem încă interesaţi de proiecte colective, ci de supravieţuirea individuală. Iată o posibilă explicaţie a poticnelilor naţionale ce caracterizează până şi diaspora românească, plină şi ea de şoimi ai patriei, pionieri şi utecişti.

Iată de ce am uitat să zâmbim, iar atunci când o facem zâmbetul nostru devine o monedă în schimbul căreia sperăm să căpătăm ceva.

Foto de: Collin KeyCC BY-NC-ND 2.0

Ad