Sunt optimistă. Sunt dornică să văd partea plină a paharului. Și înțeleg. Și aștept. Și-s tolerantă. Știu că e greu cu moștenirea. Și că lucrurile nu se fac peste noapte.

Dar au trecut multe nopți din 1989 și se schimbă doar niște denumiri de partide și niște coafuri și drepturi de proprietate și chichițele legii în sensul în care să te încurce mai mult dacă vrei să faci ceva temeinic. Și au trecut chiar și zile bune de realizat lucruri noi și folositoare. Care lucruri noi? Hai să le enumerăm. Cine le vede? Aduceți o lupă. Că nu prea se disting așa bine. Ia dați ocheanul acela la mine, că trebuie să fie ceva. Hm, mi-apare o pată așa, ca o delăsare, ba nu, ca o nepăsare. Stați puțin, văd acum, da, avem câteva orașe care mișcă! Ura!

Să îndreptăm binoclul spre București, că poate vă era dor. O, da, sunt o mulțime de schimbări în bine, care lipsesc cu desăvârșire. Ia uite-le cum se ascund de zici că nu sunt. Dar sunt.

Cel mai bun exemplu în sensul de cel mai rău este cum arată centrul capitalei.

Hai să mergem pe Magheru. Dughene obscure, second-hand-uri, magazine cu suveniruri nepaleze, clădiri părăsite, grafitti și dezolare și multe “foste”: fostul hotel Lido, fostul Ciclop, fosta Sală Dalles, fostul Cinema Patria, fostul Cinema Scala. Senzația este că se așteaptă cutremurul promis o dată la 40 de ani și de ce să ne mai batem capul? Descurcați-va voi, ăștia care aveți curaj să vindeți ligheane de plastic și pijamale chinezești la 5 lei bucata în plin centru. Ce mai respiră pe această zonă este Teatrul Nottara și Librăria Cărturești, un centru Vodafone și Teatrul Național, iar pe partea cealaltă marele Sephora, magazinul Collective, MegaImage în loc de fostul magazin Eva plus alte mici Mega-uri în loc de orice și un punct de telefonie Digi.

Dar multe spații sunt așa, de Orașul Groazei. Oare nu le putem și pregăti ca atare? Să plătească lumea să se sperie. Ce se întâmplă cu aceste clădiri? Arată înfricoșător totul. Pare că cineva le lasă dinadins să moară pe cale naturală spre a demonstra ceva. Dar ce? Că suntem incapabili să creăm un bulevard garnisit cu spații noi, curate, moderne, interesante, de-a lungul lui? Că nu ne pasă? Că au apărut cireșele și altceva nu ne mai trebuie? Că decât să ne certăm mai bine un cântec vesel să cântăm? Cred că-s eu prea repezită.

Hai să mergem pe Calea Victoriei, arteră veche, comercială de când se știe ea, doar mai știm și noi, din când în când apar fotografii vech înfățișând-o în nuanțe alb-negru, cu trăsuri și puzderie de oameni eleganți la promenadă. Hopa.

Ce vedem? Magazine desființate, blocuri cu bulină roșie, foste librării și spații golite, câte o firmă mai răsărită rezistând bastion, demonstrativ, de parcă este o obligație a corporației să aibă magazin-emisar chiar și-ntr-o capitală auto-ciuruită. Ca ambasadele, obligatorii și reci, așa îmi par aceste magazine răsfirate stingher de-a lungul celebrei căi. Max Mara, Cos, Mengotti, iar ceva mai la vale BRD-ul încheie apoteotic șirul indian, că are ceva indian toată brambureala asta. Stai, că mai jos este și un fost magazin de odoare bisericești și tot felul de mici magazine care a doua zi se transformă în altceva.

Mă întreb cum or da ochii peste cap trimișii spre România ai brandurilor cu ștaif, phoa, lasă-ne sefu’ să mergem mai bine în Albania, e o piață emergentă acolo, nu, nu în Buda…pardon Bucharest…no no no, vă deleg o vreme acolo, vă reveniți voi.

Apoi apare precizarea managerilor-roboți că românii sunt totuși oameni cu bani, gata să le devoreze marfa, că s-au făcut studii de piață și gata. Și în plus e politically correct să aibă și amărâții ăștia un eșantion de civilizație și lux, să viseze și să pună bani la ciorap să-și cumpere la reduceri un cordon.

Deci aceste insule de lux capitalist deșănțat într-o mare de spații cu probleme și fără aviz ISU. Și mai răsar inexplicabil de îndrăznețe câteva branduri deja recunoscute pe plan național, Musette, Yokko, Green Hours și Teatrul Act, dar și un spațiu Igiena, toate sunt cu vechime de peste 20 de ani pe piață, iar Berăria Kraft Beer și Magnetique, ceva mai noi.

Să fie dorință mare de a se etala pe un bulevard cu tradiție comercială, să aibă chiar dispoziție de cumpărare cei care trec pe acolo, să fie dorința lor de a demonstra că autohtonii sunt la același nivel cu uriașii, eu chiar nu pricep îndrăzneala brandurilor românești de a stărui în zonă. Trebuie să fie foarte greu. Asta ar fi o temă, de întrebat întreprinzătorii respectivi ce-i mână în lupta de pe arterele centrale.

N-am făcut nimic nici cu Calea Victoriei care mai degrabă pare Calea Înfrângerii.

Nu-i bai, în centru mai avem o șansă, nu ne lăsăm, ne agățăm cu disperare de ea. B-dul Elisabeta, fostul 6 Martie. Cel care avea în epoca “de aur” cinematografe la fiecare pas. Îl știți, e cel care vine să garnisească Cismigiul și duce până la Universitate. Aruncăm o privire. Uhuu! Yes!

Aici e mult mai simplu. În afară de vechea berărie Gambrinus, refăcută, și Librăria Humanitas Cișmigiu înfrățită cu Institutul Cervantes pe de-o parte și McDonald’s pe cealaltă, nu mai e nimic. Clădiri părăsite, gata să cadă. Niște second-hand-uri obscure, porți ruginite cu afișe scrijelite, urme ale vechilor cinemauri și o covrigărie de unde cred că poți lua și ciorapi. În rest, nimic. Spre Universitate mai găsești fostul Hotel Bulevard, renovat, vopsit, dar pustiu.

Și eu care mă gândeam că una din căile astea ar putea fi echivalentă cu Oxford Street sau Strand sau Regent’s Street.din Londra, cu Champs-Elyzees din Paris, poate cu Mariahilfestrasse din Viena! La America nu m-am dus cu gândul, alte distante, alte întinderi, alte mentalități. Ce, n-ar putea fi artere comerciale dichisite?

Uite că mă gândeam fără să gândesc. Aici sunt alte interese. Al mai țanțos când e vorba de interese este fostul Lipscani cu Șelari cu Șepcari și toată pleiadă de meserii de odinioară.

Centrul Vechi, cel care ar trebui să fie atracția tuturor celor care vin pentru prima data este doar o circoteca vopsită pe dinafară în care dacă intri trebuie să știi că ieși fără bani dar cu bube. Și acolo stăruie oropsite câteva edificii neînvinse încă. Biserica Stavropoleos, Teatrul de Comedie și Carul cu Bere. E drept, s-a mai refăcut și Hanul Gabroveni, unde funcționează centrul cultural Arcub, și s-au strecurat și câteva multinaționale printre zidurile căzătoare.

Și revin la partea plină a paharului. O văd, nu o ocolesc, dar de 30 de ani, fâșneață și promițătoare s-a tot golit și rămâne foarte puțin de văzut prin transparența mânjită. În plus, după atâta timp cred că merită să se mai umple totuși cu ceva bun. Dar mi-e să nu fie chiar picătura care-l vărsa.

E frumos orașul, dar se pun mulți birjari în față și e greu să mai distingi ceva. E frumos în București, nu zic, dar asta se vede doar cu multă imaginație.

Foto de: IstvanCC BY-NC-ND 2.0

Ad