„Bună ziua, aveți ceai de sunătoare ?” „Da, avem”. „Vă rog, aș putea avea patru pachete de ceai și să-mi spuneți cât costă. Mulțumesc”. „Să vi le ambalez separat, le puneți direct în valiză?”

Oups, cum de m-a citit că nu sunt de-al locului mă întreb eu repede în gând. „Valiză ? despre ce valiză vorbiți ?”

„Păi se vede că nu sunteți de aici și m-am gândit să vi le împachetez mai bine, ca să reziste la transport.”

„Dar după ce se vede ?, că de îmbrăcat sunt la fel ca dumneavoastră, dacă nu chiar mai modest, dacă pot zice așa, iar de vorbit vorbim la fel.”

„Așa e cum spuneți, continuă vânzătoarea, nu știu bine să vă spun de ce, dar se simte că nu sunteți de aici, poate pentru că zâmbiti.

Discuția de mai sus s-a întâmplat cu adevărat în această primăvară, într-un orășel bucovinean. Pe moment, m-a amuzat, dar nu era pentru prima dată, mi se mai întâmpla-se și în alte locuri.

E timpul să înțeleg, mi-am spus în gând, ce anume le spune oamenilor pe care-i întâlnesc că nu mai trăiesc în țara care m-a îndurat în primi treizeci și trei de ani. Pentru acest exercițiu a trebuit să încep cu un voiaj mental în copilăria mea.

Am închis ochii și ca într-un film îngălbenit de vreme, am revăzut străzile târgului de sub munte din vremea când majoritatea oamenilor mergeau pe jos. „Bună zâua” , spunea bunicul ridicând pălăria când trecea pe lângă alți oameni. ”Mulțămim dumneavoastră” venea răspunsul.

CITEȘTE ȘI:  Iohannis: PSD a produs cea mai păguboasă, cea mai dezastruoasă guvernare de la Revoluţie încoace

Mai târziu, la școală a venit timpul să învățăm limbi străine, moment în care eu am ales să învăț limba germană. „Ei bravo, te-ai găsit tu mai cu moț, de ce germană și nu rusă ca toată lumea ?” m-au întrebat prietenii. „Cum de ce, măi viitori parlamentari, dacă nu știți, aflați de la mine, limba germană se învață cel mai ușor.” „Asta chiar că nu o mai credem spuneau amicii mei, nu vezi că se scrie tot laolalta de-ți înnozi limbă-n gură până le deslușești ?”

Da cine te pune să deslușești chiar tot. Mi-a spus mie cineva că la nemți nu trebuie să știi foarte bine limba, dar dacă la fiecare propoziție o să pui la început un Bitte și la sfârșit un Danke, neamtu va înțelege tot. Drept care, nici acum nu pot să va spun foarte multe pe limbă lui Goethe, dar de fiecare data când am dialoguri pe această limbă strategia cu Bitte și Danke funcționează perfect.

Și dacă tot am decis să trăim la Montreal, majoritatea dintre noi ne-am obișnuit să dăm bună ziua, să mulțumim și nu în ultimul rând să zâmbim.

CITEȘTE ȘI:  Scrisoare de vară, de la țară

Dar dacă-mi amintesc bine, mai pe la începuturi, când tocmai picasem din avion și limba practicată pe aici era încă un mare mister pentru toți cei veniți proaspeți, în pauzele la școala de francizare ne consolam reciproc. Ce porcărie de limbă, nici franceză nici engleză spuneau „specialiștii” în materie. Și pe deasupra îți mai și zâmbesc tot timpul și merci în sus, merci în jos, de parcă nu știm noi că totul e fals.

Adevărat grăit-a gura lor, doar că încet, încet ne-am impregnat și noi de acest lucru și sincer vorbind, e mult mai plăcut să comunici cu oameni care zâmbesc, chiar dacă nu întodeauna sincer, decât cu cei la care le plouă mereu în șură, mai ales că nici acest lucru nu e întotdeauna sincer.

Cât despre bună ziua, mulțumesc, să sperăm că vor fi din nou repuse în vocabularul limbii române a generatiilor viitoare.

Pentru că și la acest punct, de dincolo de neguri, Neagu Djuvara continuă să aibă dreptate. Îndreptarea moravurilor unei societăți că a noastră trebuie făcută din fragedă pruncie, cu cei mai vârstnici, puține șanse de reușită mai sunt.

Eu vă mulțumesc pentru răbdarea de care dați dovadă citind aceste rânduri.

Ad