Cititorul atent și iubitor de literatură are cel puțin două motive ca să se despartă de cartea lui Viorel Ilișoi cu melancolie.

Mai întâi, cartea dezvăluie cu forță și cu o artă literară ireproșabile o imagine complexă, uneori tristă, alteori de-a dreptul patetică a societății românești post-comuniste. O imagine dominată de note negative., în care normalitatea modestă a slujbelor mărunte se învecinează cu suferința, sărăcia, opacitatea, boala, primitivismul unor categorii umane cu destine frânte încă de la naștere.

Dar în cartea aceasta fundamental tristă a lui Viorel Ilișoi există și fărîme de speranță fragilă și deci nu e totul pierdut. În paralel cu personajele marginale și mizere se află și oameni generoși care îi ajută sau cel puțin încearcă să-i ajute să iasă din mlaștina vieții lor sordide și autodestructive, medici care luptă până la propria epuizare fizică pentru a da pacienților lor șansa unei vindecări miraculoase, părinți și infirmiere străduindu-se cu tact și devoțiune infinite să lumineze ultimele luni, săptămâni și zile ale unor copii și tineri confruntați cu maladii necruțătoare.

Și găsim, de asemenea, un eroism invizibil și cotidian al unor inși care se încrîncenează prin muncă, inventivitate și spirit de sacrificiu să-și scoată familiile și pe ei înșiși la lumină, către o viață decentă și normală.

Personajele lui Viorel Ilișoi sunt extrase din toate mediile sociale marginale și alcătuiesc o galerie mai vastă decât oricare alta din romanele de ficțiune. Căci există medii sociale marginale în Groapa lui Eugen Barbu, în cărțile lui Zola, Maupassant, ori, în vremea noastră, în cărțile lui Charles Bukowski, dar de fiecare dată este vorba de un singur, de un anumit mediu social: cel pe care autorul îl cunoaște mai bine.

CITEȘTE ȘI:  Franța și reformele

La Viorel Ilișoi, ne întâlnim cu o marginalitate diversă. Zilieri care muncesc și trăiesc, aidoma unor deținuți, în condiții execrabile pentru salarii de mizerie, inși care înfruntă cu frustrări bine ascunse dificultățile cotidiene, nu o dată dramatice, ale condiției lor de obezi, copii abandonați ori provenind din familii distruse, supraviețuind prin cerșit și otrăvindu-se cu droguri rudimentare și agresive, bolnavi disperați aflați pe pragul dintre viață și moarte, comunități de țigani, nomazi ori nu, analfabeți, săraci și fixați într-un mod de viață care a devenit de mult timp anacronic, sate izolate, uitate de lume, sortite să dispară, locuite doar de bătrîni neputincioși și săraci, alte sate decrepite, populate de alți minoritari, turci, trăitori de azi pe mâine din ajutoare sociale modice.

Viorel Ilișoi nu judecă, nu ironizează, nu critică și nu acuză niciodată sau foarte rar.. Atitudinea lui fundamentală este alcătuită din empatie și compasiune. Uneori, când se întâlnește cu cazuri fericite de întoarcere din infernul singurătății și al decăderii fizice și mintale la viața normală, apare și admirația.

Și totuși din gama sentimentelor sale fac parte și trăiri acute. Când vorbește despre o tânără țigancă, Grancza Szomna, care s-a sinucis, la 17 ani, din cauză că familia ei analfabetă i-a interzis să mai meargă la școala, simțim că autorul este realmente revoltat. Contrastul dintre obtuzitatea tradiționalistă și ancestrală a clanului de romi și făloșenia înmormântării, cu coroane de flori cu mesaje sforăitoare de adio și cu mașinile scumpe BMW-uri, deschizând cortegiul mortuar ca să fie mai vizibile îi prilejuiește lui Viorel Ilișoiu câteva pagini antologice. Care nu sunt singure în această carte percutantă și sensibilă – adevărată radiografie a societății românești din primele decenii de după căderea regimului comunist. ..

CITEȘTE ȘI:  România și Uniunea Europeană. Infografic

Spuneam că cititorul are două motive să devină melancolic la citirea cărții lui Viorel Ilișoi.

Dacă primul se referă la conținutul cărții care nu poate lăsa pe nimeni indiferent, al doilea motiv ține de editarea cărții. Antologia lui Viorel Ilișoi selectează reportaje dintr-o activitate jurnalistică meritorie, apreciată ca atare și desfășurată timp de zece ani (2004 – 2014) în publicații importante din România (Cotidianul, Jurnalul Național), comentatorii sunt unanimi în a elogia reportajele ca pe niște modele ale genului, piese de rezistență raportate la întreaga istorie a literaturii române și totuși, autorul a trebuit să-și editeze volumul pe cont propriu.

Că o asemenea carte, semnată de un autor prestigios, nu a găsit un editor sensibil la forța, valoarea și frumusețea literară a textelor sale este deconcertant.

Când ne intersectăm cu o carte bună care nu are primirea ce i se cuvine, se citează de multe ori, consolator, adagiul Habent sua fata libelli – Cărțile au soarta lor – cu prezumția că destinul lor se va schimba poate într-o zi. Numai că adagiul acesta care comunică o slabă iluzie despre un viitor mai norocos al cărții are o primă parte care deobicei e omisă: Pro captul lectoris – În funcție de spiritul cititorilor.

Romània se află pe ultimul loc în Europa în privința numărului de cititori.

Ce soartă poate avea o carte bună într-o lume în care spiritul cititorilor nu există sau este cu totul firav fiindcă mai nimeni nu citește ?

*București, Editura Gri, 2017, 415 p.

Ad