Abia atunci când arbitrul a declarat-o învingătoare a realizat că meciul s-a încheiat. Ea era cea care câștigase de data aceasta. Era CAMPIOANĂ !

Atunci a auzit și vacarmul din tribune. Publicul o aplauda acum pe ea deși la începutul confruntării a simțit că o încurajase mai mult pe adversară. Erau acele aplauze de respect pentru cea care le-a învins favorita pentru că a fost pur și simplu mai bună.

Și-a imaginat acest moment de mii de ori. A ridicat scurt brațele în sus cu pumnii strânși, într-un moment de descătușare, iar în interiorul ei a scos un strigăt care ar fi putut declanșa un cutremur. Și-a înfrânat însă bucuria excesivă.

Din decență, pentru că trăise și ea de multe ori cealaltă senzație pe care o trăia acum adversara. A salutat publicul și apoi a alergat și s-a aruncat în brațele antrenorului.

El era cel care a avut încredere în ea până la capăt. El era antrenor și psiholog, preparator fizic și om bun la toate. Dar, în primul rând, un excelent pedagog. A învățat-o tot ce știa el și a avut răbdare. A lăudat-o și-a certat-o. A ridicat-o atunci când ea spunea că nu mai poate și a încurajat-o să nu cedeze, dar cel mai mult, a avut încredere în ea. L-a strâns puternic în brațe și cu ochii în lacrimi nu a putut să mai spună decât „ Mulțumesc !”.

Copiii se înghesuiau la marginea tribunei să-i ceară un autograf iar unii au vrut chiar să facă un selfie împreună. A stat după fiecare până i-a mulțumit pe toți. Era momentul ei de glorie. Era CAMPIOANA !

În vestiar colegii au felicitat-o. Chiar și în sporturile individuale există echipă. Telefonul îi era plin cu mesaje. A vorbit puțin cu părinții. Mama plângea de bucurie iar tatăl i-a spus scurt că o iubește. Și-ar fi dorit atât de mult să fie amândoi cu ea. A încheiat însă repede apelul pentru că era așteptată la festivitatea de premiere.

În sfârșit va urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. I-a fost pusă la gât medalia de aur și a primit buchetul de flori. Preț de câteva clipe a cântărit în mână greutatea medaliei. Și-a dat seama că până la urmă medalia nu este decât un simbol iar victoria înseamnă de fapt să mai faci un pas atunci când crezi că nu mai poți deloc… pentru a învinge. Cu greu și-a stăpânit lacrimile când a început să cânte imnul. Îl mai auzise de mii de ori, dar acum era intonat pentru EA.

În secundele cât a durat imnul, a retrăit ca într-un montaj de film dat pe repede, toate momentele din viata ei de sportivă de până atunci. Din ziua când a intrat în sală de mână cu tatăl ei și până la primele ei reușite, de la miile de ore de antrenament și repetări fără sfârșit, până la oboseala care o făcea să adoarmă cu cartea în mână în timp ce își făcea lecțiile.

Nu a vrut să considere că antrenamentele îi îngreunau școala sau invers iar asta a ambiționat-o să tragă de ea și să învețe pentru că nu voia să-și reproseze nimic. A înțeles că în sport poate exista acel moment nefericit în care o accidentare îți năruie toată munca. Nu și-a dat seama că acest sport a reușit să o acapareze atât de mult, când a început să fie mai mult decât o joacă pentru ea. Totul a venit firesc și încetul cu încetul și-a dorit să fie din ce în ce mai bună. Cea mai bună!

La școală încerca să înteleagă totul logic iar la antrenament nu repeta automat totul. Voia mereu să știe și DE CE? După aceea totul decurgea normal. Școala și sportul se completau cum nu se poate mai firesc. Nu a considerat nicodată că ar face vreun sacrificiu. A ratat poate câteva petreceri iar pe altele le-a încheiat mai devreme, doar atât.

Imnul s-a terminat. Era momentul pozelor. Parcă erau mai mulți fotografi ca niciodată și i se părea că blițurile o urmăreau numai pe ea. A strâns mâna colegelor de pe podium și s-au îndreptat împreună spre conferința de presă. Sala era plină. Majoritatea întrebărilor erau pentru ea. Deși era de ani de zile în concursuri, parcă abia acum o descopereau jurnaliștii. E firesc, abia acum era CAMPIOANĂ!

Reporterii sunt o specie de oameni foarte curioși. Au întrebat-o de toate și despre orice. De la primii pași în sport până la ce idoli a avut când era mică, care a fost cea mai puternică adversară, ce muzică ascultă sau ce mâncare preferă. A răspuns la toate întrebările cu zâmbetul pe buze și cu o nonșalanță de care nu se credea capabilă. Nu mai avea nicio emoție. Era ca o discuție între prieteni.

Colegii o așteptau, iar pentru că ea era singura medaliată din delegație, trebuia neapărat sărbătorită. Restaurantul hotelului unde stăteau i-a făcut un tort frumos. A băut puțină șampanie, a cântat, a făcut multe poze și a reușit să mai vorbească la telefon cu prietenii. Spre miezul nopții s-a retras în cameră. Trăia un neobișnuit sentiment de ușurare, oboseală și mulțumire. A adormit cu medalia în mână și a visat toate meciurile pe care le-a disputat în ziua precedentă.

A doua zi în avion, când echipajul a aflat că au la bord ca pasageră o CAMPIOANĂ, au invitat-o pe ea și pe antrenor să stea la clasa business. Era pentru prima oară. Abia aștepta să ajungă acasă iar timpul parcă trecea mai greu. Când își aștepta bagajele, mama i-a dat un mesaj că la sosire era prezentă și presa. A început să aibă iar emoții, dar și-a spus că de acum încolo trebuie să se obișnuiască și cu interviurile sau cu camerele video.

Echipa era așteptată de oamenii din federație și de rudele sportivilor. Nici urmă de presă. Îmbrățișări, un buchet de flori, felicitări, ceva lacrimi și câteva poze făcute cu telefonul. Deodată, se produce rumoare. Cei de la presă, care până atunci stătuseră impasibili într-un colț mai îndepărtat, au început să se agite. Aha, au aflat că a sosit CAMPIOANA, și-a spus ea !

Reporterii pornesc într-un iureș cu camerele și microfoanele după ei dar trec repede pe lângă grupul de sportivi și se opresc ceva mai încolo chiar în momentul în care își făcea apariția un om încătușat, flancat de doi polițiști.

Era un infractor celebru. Căutat de multă vreme prin Interpol, fusese prins și adus acum în țară. Pentru el venise atâta presă la aeroport, iar acum îl urmareau afară până când acesta urcă într-o dubă în timp ce reporterii tot încercau să smulgă de la el o declarație iar cameramanii să ia un cadru cât mai bun.

Din toată “cohorta” de ziariști unul singur s-a mai întors în holul de la sosiri. Era tânăr și un pic timid. Până să ajungă la CAMPIOANĂ a întrebat discret pe cineva din federație ce este cu delegația de sportivi. S-a luminat după răspuns și apoi s-a apropiat de CAMPIOANĂ cu telefonul întins pe post de reportofon. A pus obișnuitele întrebări… „Ce ai simțit atunci… ? Care a fost atmosfera … ? Ce vei face cu banii … ?”

Ultima întrebare chiar a derutat-o pe CAMPIOANĂ. Nu se gândise niciodată până atunci la banii pe care i-ar putea obține din sport și nici nu știa la ce se referă ziaristul care a încheiat miniinterviul făcând două poze tot cu telefonul. Și gata! A plecat.

Abia în mașina părinților care o ducea spre casă, CAMPIOANA și-a adus aminte de cuvintele lui Balzac: „ Gloria? Tristă marfă. Costă mult și nu durează”. Chiar dacă nu se referea la sportivi, câtă dreptate avea Balzac !


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Ad