Vrem să ne iubească toată lumea. Să ne placă măcar. Fiecare om, oricât de mic și de nesemnificativ să reacționeze pozitiv, copiii să râdă la noi, să aplaude, să chiuie când ne văd, vrem să se gudure pe lângă noi fiecare animal de companie, ar fi de dorit să aibă reacție prietenoasă, să se vadă că suntem mișto și dezirabili.
Vrem să ne știe și să ne admire lumea-ntreagă. De oriunde de pe mapamond. Chiar dacă nu facem mare lucru, nu ne-am detașat anume prin ceva, chiar dacă nici noi nu ne simpatizăm prea mult, pur și simplu avem nevoie de încurajările astea, la nevoie chiar de lingușeli, chiar dacă par exagerate, lasă să fie.
Mai bine decât să nu fie. Că dacă nu sunt…Doamne, dacă nu sunt, se declanșează ca un taifun fenomenul Românurii și atunci să te ții, nu te mai spăla nicio apă, oricât de curgătoare și limpede ca Ozana sărăcuța ar fi.
Nu ați mai auzit de acest fenomen? Ba cu siguranță că da. Îl întâlnim la tot pasul, fie că suntem peste graniță, fie că stăm cuminței acasă, între pereții fixați așa de ăi mari de ne-au pus cizma în gât, pardon, cheia de gât. Ia te uită, deja am insinuat ceva, am instigat la ceva. Draga de mine.
Este simplu. Românura. Suferim de ea toți, dar unii ne tratăm sau chiar suntem vindecați. Se desparte așa: Român plus Ură. O compoziție care nu cred că miră pe nimeni. Și nu e vorba de strigătul de bucurie Uraaaaa! la întâlnirea cu ideea de Român.
Este tocmai invers. Stiuatia nevinovată de a fi Român plus Ura ca stare de furie puternică și apăsare de adânci tenebre, provocată tocmai de această întâlnire. Cea cu ochii scăpărând scântei. Cu pipota făcută zgârci. Cu valul de antipatie înecând cuvântul “civilizat”.
Ura, sentimentul care-ți orbește simțurile și-ți smulge inima din piept și Român, da, adică om născut și crescut în spațiul carpatin.
Ura o știm, doar toți am auzit de ea, am citit. Se luptau – se urau, se iubeau – se urau, se etalau – se urau. Ura asta din cărți o privim detașați, este pasionantă, declanșează povestea și intensifică lupta bine – rău, face deliciul romanelor de capă și spadă, ah, cum urăște Cardinalul Richelieu sau Milady vitejii mușchetari, așa ceva, mai rar. Ah, și cum se mai ura în serialele Dallas, Tânăr și neliniștit, dar mai ales cum se ura în telenovele, un deliciu. Cum se mai pomenește în manele de dușmani, ehei. Se ura cu clasă, cu patos, apăsat, ca-ntr-un ritual sfânt dedicat acestei porniri.
Sigur, toate-s de urmărit, chiar de privit cu nesaț și eventual notat în carnețel, dar dacă aducem vorba de Românura, observăm cum se ridică la cote amețitoare, la esența de ură. Este rafinament de ură. Pentru că dărâmă orice e construit. Automat.
Pentru a o studia mai clar, avem nevoie să aflăm amănunte, nu-i așa? Nu e necesar. Fiindcă noi, cei care știm și simțim românește, o trăim din plin, cu sete, de nu ne vine nici nouă să credem că ne îmboldește și nici nu avem nevoie de lămuriri sau definiții, e cuibărită bine în fibra neamului care am devenit.
Bine, sigur, o să spuneți oarecum speriați de perspectiva negativă, ce e prostia asta, ura este de găsit oriunde, doar e un sentiment omenesc, probabil cu aceleași forme de manifestare peste tot pe glob.
Așa o fi. Dar trebuie să recunoașteți că parcă ura Românului pentru/de către Român nu are termeni de comparație.
Asta e Românura. Nu are miză. E doar așa. Apare subit. Mușcă cu sete. Se isterizează. Polarizează instantaneu. Ai zis ceva? Eu zic invers și te fac albie de porci, na. Se explică și se justifică în râuri de vorbe. Poate fi uitată ușor, cu o sumă acceptabilă, cu plânset întru iertare, chiar la o indicație de sus, sau doar cu simplă trecere a timpului, așa, de la sine. Este de neînțeles, tocmai de aceea e teribilă. Distrugătoare.
Hai să reamintesc puțin și celor scăpați de flagel. Spui ceva în spațiul public, cineva te contrazice automat, înțepat. Cu venin. Ripostezi vehement? Gata. Românura. Încep invectivele, jignirile usturătoare, tot ce e mai violent și dărâmător iese la iveală, manevrat cu sete. În ultima instanță apar doar înjurături birjărești, pe înțelesul tuturor. Orice ai fi afirmat la început.
Mai e nevoie de exemple? Am citit azi de o inițiativă pentru a ajută oameni cu nevoi speciale. S-au grupat niște actori-oameni de acțiune să susțină asta într-un filmuleț. Ce a apărut pe Fb? “Cersetorilor!” “Vai de capul vostru!” “Vreti să furați!” Și nu mai pot reproduce.
Are unul o părere.. Să nu se mai tăie pădurile. “Esti bou, că nu se taie”, “da’ în familia ta nu ai mobilă, trepanatule?” Și nu mai pot reproduce. Are altul o părere. Să se tăie pădurile. “Ba, trădătorule, o să te tăiem și noi pe tine și pe familia ta!” Și nu mai pot reproduce.
Zice unul că e pentru diversitate. “Ba, occidentalule închipuit, să mori în chinuri!” Zice altul că nu e pentru diversitate. Sare o altă grămadă: “incuiatule! Ești cu popii ăia care au mertane și bogății și nu le pasă de săraci!”
O mamă de copil cu autism parchează pe locul destinat persoanelor cu dizabilități, cu copilul în lipsă. “Vaco!” “Nemernico!” “ Ia uitați cum am prins-o!” Niciun gând. Niciun sens.
Abia se așteaptă momentul prielnic de transformare a indiferenței în ură. E o voluptate a dușmăniei. Fiecare pândește pe fiecare. Să fie el ăla mai deștept și mai iubit. Iubit, în sensul de aprobat pe loc. Chiar dacă e lingușeală și minciună. Să pară bine situat. Ținta? Păreri bune, chiar dacă prefăcute. Aprobări și aplauze.
O risipă de energie, bună la… nimic. O explozie de discursuri care par să intervină pentru lămurire și pentru rezolvare.
Dar ce să vezi? Nu acolo și nu atunci se tranșează lucrurile. Nu de acei actori. Este o luptă zadarnică, sterilă, fără sens, doar învrăjbire non-stop, pe loc și pentru a masca ceva. Nu se încearcă schimbarea, corijarea unui lucru strâmb, sau dacă se încearcă asta, obiectul corijării reacționează violent. Sare că ars. Parcă este un traseu bine ticluit de cineva, să declanșeze niște adversități bruște, ia să lăsăm să se joace copiii, nu contează că-și sparg capul, noi să ne vedem de ale noastre. Numai că noi nu suntem copii, ei nu-s părinți care ne vor binele și toată șarada cu ura lasă urme adânci, chiar dacă pare că se risipește la prima pală de vânt, hai măi că doar nu te-ai supărat, ziceam și eu așa, că eram nervos.
Cuvintele dor, oamenii sunt răniți și nu mai pot mișca de fapt spre desăvârșirea vieții lor. Nu mai au controlul. Probabil îl au cei care stimulează așa ceva. Fiindcă e atât de violentă în micimea ei, încât trebuie că cineva se joacă cu asta, ațâțând focul prefăcut. Și Românura persistă și capătă noi forme, de învrăjbire supremă, acum, în anul centenarului Unirii.
Are și o particularitate curioasă. În cazurile în care ar fi de înțeles că se înfiripă: fiindcă nu ești respectat, ești condus prost, vezi nereguli evidente, valori batjocorite și cățărarea imposturii pe culmi false, dar periculoase, Românura se manifestă în graficul ei normal, dar se face mai mică și rămâne în spații închise. Nu se manifestă decât cum știe ea, cu înjurături pe la colțuri și insinuări bine punctate, articole șfichiuitoare de care ne încântam, distribuindu-le cel mult.
Un sentiment mocnit, fără urmări, fără durată, fiindcă ce să vezi, vine vacanța sau începe un meci de fotbal. Nu e arzătoare. Micuță, fără anvergură.
Nu e riposta aceea constructivă, fără prea multe vorbe, cu acțiune serioasă, schimbătoare de paradigmă. Focul ăla mistuitor. E joc pe loc.
Care, desigur, explodează imediat și foarte tăios, gata de orice fel de sacrificiu dar, vai, pe un alt palier, de exemplu dacă un alt român, frate de-al tău, a parcat din greșeală pe locul plătit de tine. E foarte important să nu fii luat de prost și nici călcat pe coadă. Eeeeei, dar nu se mai poate așa!! Și îi spargi parbrizul și îl umpli de batjocură de față cu copiii săi. Poate te și bați pentru asta. După un timp poate te amuzi cu același om.
Cam asta este Românura. Ar trebui să fie ca latina, pe cale de dispariție, dar din păcate este la foc continuu și perpetuată și studiată și aplicată sistematic, în orice împrejurare. Iar unirea rămâne doar un brand de coniac.
