Campionatul Mondial de fotbal din Rusia ne-a adus cumva pe postul public de televiziune. Aici se transmit toate meciurile şi, mai cu voie, mai din lene, rămâi „cu un ochi” şi pe alte programe ale TVR. Eu unul am plătit zeci de ani taxa radio-TV (obligatorie, de altfel, până anul trecut), fără să fi urmărit emisiunile posturilor publice.
Sigur, au existat şi mici excepţii de-a lungul timpului, cum ar fi „ieşirile pe sticlă” ale lui Cătălin Ştefănescu („Garantat 100%”), însă în economia vieţii mele de consumator de presă acestea sunt rarităţi. Pe scurt,
De pildă, portretul cardinalului Iuliu Hossu a fost excelent realizat de jurnalişti care nu trăiesc din bani de la bugetul statului. Poate că s-ar găsi oameni şi în TVR pentru a da viaţă unui asemenea proiect, dacă doamna director-general s-ar ocupa mai puţin de politica zilei. Iuliu Hossu, alături de viitorul patriarh Miron Cristea şi de alți doi fruntași ardeleni, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș, a fost cel care i-a înmânat regelui Ferdinand Declarația de Unire de la Alba Iulia. Un moment astral în existenţa naţiunii române care merită explicat printr-o serie de mici „pilule de istorie”.
Ursitoare rele
Dar cum arătăm noi, de fapt, în pragul celor o sută de ani de la Unirea teritoriilor româneşti? I-am auzit pe mulţi prevestind că la capătul următorului veac nu vom mai fi împreună. Oare chiar aşa să se-ntâmple, să „divorţeze” provinciile româneşti una de cealaltă, într-o iluzorie speranţă de mai bine pe cont propriu? Ce-i drept, nu sunt puţini cei care şi-ar dori asta, aşa cum nu au fost niciodată într-un număr neglijabil. „Cununa ta de zile şi de visuri / Au împletit-o rele ursitoare”, ar spune poetul Octavian Goga.
Totuşi, răcorindu-ne puţin după încordările politice de ultimă oră, n-ar fi rău să privim şi partea plină a paharului. În ciuda „exodului creierelor”, în România începe să se contureze o generaţie dezgheţată la minte. Şi acesta nu este meritul „intelectualităţii publice”, care s-ar fi ocupat, cu bună-credinţă de „luminarea norodului”. Ba, dimpotrivă.
Ceea ce numim „intelectualitate publică” s-a ocupat, din 1989 încoace, cu ridicarea propriului piedestal. Oameni care dădeau şi încă mai dau impresia că „poporul nu-i merită” şi că se sufocă în acestă „ţară mică de la marginea Europei”. Totuşi, când păşesc dincolo de graniţele acestei „ţări mici de la marginea Europei”, aproape nimeni nu-i mai cunoaşte.
Sunt smeriţi şi serviabili, mereu dispuşi la câte un exerciţiu de admiraţie gratuită a vreunei personalităţi occidentale, fie ea şi de rangul al doilea. Exponenţii acestei malformaţii elitiste revin, inevitabil, în „ţărişoara” pe care dau senzaţia că o dispreţuiesc din cauza culturii ei „periferice”. Asta deoarece numai acolo, „în spaţiul carpato-danubian”, îşi pot etala aroganţa şi „meritele”. Numai acolo se găsesc sinecuri şi prietenii „strategice”, compromisuri lucrative şi „proşti cu dinţii stricaţi” pe care să-i faci responsabili de prezenţa la putere a unor politruci escroci. Politruci escroci pe care, cândva, însăşi „intelectualitatea publică” i-a legitimat.
Generaţii compromise
Oricât de inconfortabil ar fi, trebuie s-o recunoaştem: cei născuţi înainte de 1989 (unii încă tineri) nu dau semne că ar putea produce o schimbare radicală în societatea românească. Ei sunt victimele a două tipuri de propagandă, diametral opuse ca „mesaj” dar cu acelaşi efect: dezbinarea.
Pe de o parte, propaganda „muncitorească”, a apartamentului la bloc primit de toată lumea şi a locului de muncă „garantat”. Oamenii cu o capacitate limitată de înţelegere (majoritari în orice societate, nu numai în România; uitaţi-vă în Quebec!) sunt uşor de ademenit cu sloganul „înainte era mai bine”. Pentru ei nu contează decât ziua de azi şi „pusul pâinii pe masă” pentru copiii care, paradoxal (sau nu), vor telefoane inteligente şi haine de firmă. Ei, copiii crescuţi, teoretic, în „cultul muncii” se contaminează cel mai uşor cu microbul consumismului. Dar, din nefericire, asta nu înseamnă că vor citi mai mult, investind în cărţi şi în studii temeinic făcute. Ei se vor da peste cap să pară „emancipaţi” şi vor cădea cu uşurinţă în capcana celui de al doilea tip de propagandă.
Mult mai subtilă, gâdilând alte „nevoi” ale omului nou, propaganda „elitistă” se adresează maselor de manevră în formare. Adică acelor tineri care descoperă „binefacerile” corporatismului şi toate „tendinţele” imbecile născocite în Occident, de la „ecologismul” de faţadă şi până la promiscuitatea denumită „alegerea unui mod de viaţă”. Lor li se va da impresia că pot fi cineva (totuşi, niciodată că sunt cineva!). Li se va vorbi la persoana a doua plural („voi!”), şi foarte rar la persoana a doua singular („tu”). De ei este nevoie în grupuri, niciodată individual şi li se livrează „modele de gândire” şi nu modele morale.
Organizarea „urii de clasă”
Din înfruntarea victimelor acestor tipuri de propagandă, practic a părinţilor cu propriii copii, rezultă anomia socială din România zilelor noastre. Aşa ne găseşte Centenarul Marii Uniri de la 1918, cu ură „de clasă”, fotbal „de mondiale” şi bere rece, la pet. În orice caz, atât „muncitorii”, cât şi „intelectualii” – sau, mai bine zis, cei care-i manevrează – uită un amănunt important: accesul la informaţie este mult mai rapid astăzi, decât ieri sau alaltăieri.
O nouă generaţie de tineri, care încă nu se aude desluşit, se dezvoltă liniştită în spatele computerelor şi în biblioteci răcoroase, în timp ce afară, în stradă, generaţii mai vechi îşi smulg cu dinţii hălci de carne, pentru ca apoi să se încoloneze mulţumite spre cel mai apropiat hipermarket. Speranţa tuturor, mărturisită sau nu, este în această nouă generaţie, poate mai puţin numeroasă, dar indiscutabil mai pregătită să întâmpine viitorul. Din generaţia despre care vorbesc fac parte şi copiii emigranţilor români.
