Tour de France ou de Souf-France?

Citește și

Trudeau, primul lider străin cu care va discuta Biden

Preşedintele american Joe Biden va discuta vineri telefonic cu premierul canadian Justin Trudeau, acesta urmând să fie primul său...

În discursul de adio, preşedintele Trump a declarat că se va ruga pentru succesul noii administrații

Preşedintele în exerciţiu Donald Trump a declarat marţi că se va ruga pentru succesul noii administraţii în discursul său...

Guvernul federal va trimite două spitale mobile în Ontario

Guvernul canadian a anunțat trimiterea a două spitale mobile în Ontario, în zona orașului Toronto. Trimiterea celor două unități este...

Pentru că este vară și pentru că suntem în plină desfășurare a celei de-a 105-a ediție a Turului Franței, am găsit un reportaj despre Turul Franței, celebra cursă ciclistă, într-o carte a părintelui jurnalismului de investigație, Albert Londres (în Franța, din 1933, premiul acordat celui mai bun jurnalist francofon îi poartă numele). Cursa din reportaj avea loc în anul 1924. Care sunt diferențele față de turul din zilele noastre?

Deci anul este 1924 și, probabil, într-o pauză între două călătorii, între două reportaje de anvergură, Londres însoțește Turul Franței de-a lungul unei luni (22 iunie-20 iulie), de-a lungul a 5.425 km pe străzile neasfaltate și pline de praf sau noroi ale Franței.

Cei peste 5.000 de kilometri erau parcurși în 15 etape (prin comparație au fost 21 etape în 2015), etape imens de lungi după standardele actuale – și 450 de km într-o zi. Vorbim de kilometri parcurși pe biciclete fără mai multe viteze, cu cauciucuri și camere cărate în spinare de fiecare ciclist.

Pentru a avea o idee mai clară să comparăm 1924 cu 2015:

- Publicitate -

– 1924 (al 18lea tur al Franței): 5.425 km parcurși în 226 h 18 min 21 s; 23,972 km/h; 157 cicliști la start și 60 la final;
– 2015 (al 102lea tur al Franței): 3.360 km parcurși în 84 h 46 min 14 s; 39,567 km/h; 198 cicliști la start și 160 la final.

Doar după o scurtă privire și înțelegem de ce Albert Londres și-a intitulat reportajul „Tour de Souffrance”.

Deși știam că în acele timpuri erau etape teribil de lungi, în condiții teribil de grele, am fost șocat dându-mi seama că, viteza medie a cicliștilor din acei ani nu era mult mai mică decât astazi.

- Publicitate -

De la 23 la 39 km pe oră nu este o diferență teribilă, mai ales când te gândești că era vorba de biciclete fără mai multe viteze, fie vale fie deal, drumurile nu erau asfaltate ci cel mult cu piatră cubică, cicliștii își schimbau singuri camera la bicicletă, își umflau singuri cauciucurile și cărau tot materialul în spinare.

Pe vremea aceea era în vigoare un regulament, să-i spunem pe nume, stupid de absurd (dar despre asta mai târziu) se pedala de la miezul nopții (plecarea era între 00.00 și 02.00 noaptea) până seara (ora 21.00 uneori).

1924, un tur mai cu moț?

Dar de ce este Turul Franței 1924 mai cu moț decât altele? Păi nu este, dar prin forța împrejurărilor și coincidentelor, adică reportajul lui Londres și destinul unor participanți la cursă, a rămas în memoria Turul Franței ca având un moț.

Cu certitudine, Albert Londres, prin simplul fapt că a scris despre el, deja i-a asigurat cea mai mare vizibilitate printre multele ediții ale Turului înainte de al doilea război mondial. Dar despre ce destin și coincidențe este vorba?

Făcând o scurtă cercetare despre toți câstigătorii Turului Franței am fost uimit când am constatat că nu puțini dintre ei au murit „nenatural”. Lăsând la o parte pe cei morți de cancer, neajunși încă la 50 de ani (în număr de cel puțin patru, plus Coppi de malarie, Ocana sinucidere pe motive de boală și Pantani supradoză) găsim trei câștigători francezi căzuți pe fronturile primului război mondial, apoi doi decedați în accidente rutiere și doi…asasinati. Coincidența este că cei doi asasinați au fost actorii importanți ai anului 1924. Să-i luăm pe rând.

Ottavio Bottecchia (1894-1927)

Descoperindu-și din întâmplare talentele de ciclist (pe fronturile primului război mondial), tăietor de lemne și zidar ca meserie, Ottavio Bottecchia a fost primul câștigător italian al Turului Franței, în anul 1924. Îl va câștiga și în 1925, aceasta după ce în 1923 a fost pe locul doi.

Deasemenea, el a fost primul în istorie care a avut tricoul galben după prima etapă până la sfârșit. Probabil că retragerea câștigătorului din 1923, după câteva etape, i-a ușurat victoria urcând astfel pe cea mai înaltă treaptă.

După ce a câștigat și Turul anului 1925, în 1926 a abandonat după 10 etape și s-a întors în Italia unde a fondat (el cu numele și alt italian cu banii și managementul) o fabrică de biciclete, marca Bottecchia, marcă încă existentă și în zilele noastre.

La 33 de ani, pe 3 iunie 1927, la o săptămână după ce fratele său este accidentat mortal de o mașină, Ottavio este găsit aproape în același loc al accidentului, cu capul spart și câteva vertebre rupte, bicicleta fiind nevătămată. Va muri pe 14 Iunie fără să își recapete cunoștința.

Deși oficial a fost considerată o moarte accidentală (insolație și pierderea controlului bicicletei), până în ziua de astăzi opinia dominantă este ca a fost asasinat. Niciodată nu a fost deschisă vreo anchetă judiciară și nici o motivație sau vreun suspect nu au apărut la suprafață, cu excepția a două mărturisiri venite din partea a doi italieni. Aflați pe patul de moarte ei ar fi spus că l-ar fi omorât pe ciclist. Două persoane fără nici o legătură între ele, un imigrant italian din New York având legături cu Mafia și un fermier din vecinătatea locului unde a fost găsit. Amândouă mărturisirile suferă de vicii de credibilitate și plauzibilitate. După aproape 90 de ani misterul încă persistă.

Ottavio Bottecchia în 1924 p 100 ans du tour de France. Photo L’Equipe – Archives Nationales

În această fotografie istorică îl vedem pe Ottavio Bottecchia în plin efort, cu fața plină de praf urcând pe faimosul Tourmalet din Pirinei în anul 1924.

Henri Pélissier (1889-1935)

Henri Pelissier, un talent înnăscut, este considerat astăzi primul ciclist profesionist, profesionist în sensul că avea un program de antrenament sistematic și axat pe diverse aspecte, ca anduranță (în epocă asta era în general singurul fel de antrenament pe care cicliștii îl făceau) dar și antrenamente de intensitate pentru a se prepara pentru sprinturi.

Deasemenea este primul, mult înaintea lui Fausto Coppi, care a urmat o dietă strictă, orientată pe tipul de efort pe care urma să îl facă, în același timp dând o atenție specială, pentru epoca respectivă, echipamentului, urmărind ultimele invenții în materie precum și întreținerea între două etape.

A câștigat Turul Franței în 1923, retrăgându-se de mai multe ori, inclusiv în 1924, după câteva etape doar. Pe lângă Tour a mai câștigat multe alte curse printre care trei clasice (trei dintre cele cinci considerate astăzi Monumente): Paris-Roubaix (1919, 1921), Turul Lombardiei (1911, 1913, 1920) și Milan-San Remo (1912).

Dar, pe lângă marele talent și dedicație pentru ciclism, Henri Pelissier avea și un alt mare talent, „talentul” de… om încăpățânat și certăreț, cu temperament vulcanic. Atât de mare era acest „talent” încât, specialiștii spun că, de nu l-ar fi avut, ar fi câștigat mult mai multe Tururi și si-ar fi sfârșit zilele la o vârstă mult mai înaintată decât cei 36 de ani la care a făcut-o!

Din păcate pentru el, în plus, a avut ghinionul să fie contemporan cu un alt mare încăpățânat, pe care îl chema tot Henri. Henri Desgrange (1865-1940), nimeni altul decât părintele Turului Franței al cărui director și organizator a fost de la prima ediție și aproape până la moartea sa.

Un regulament absurd

Se certau nonstop, și de multe ori nu organizatorul avea dreptate. Motivul retragerii câștigătorului anului 1923 din cursa 1924 a fost pur și simplu regulamentul, sau o parte din prevederile lui, considerate de Pelissier absurde. Și chiar erau absurde.

De exemplu, pe lângă că erau obligați să care în spinare camerele și cauciucurile de schimb, noi sau sparte (acum am înțeles în fine de ce în toate fotografiile de epocă îi vedem pe toți cicliștii cu ele încolăcite în jurul trupului), trebuiau să poarte cu ei de la începutul cursei până la sfârșit același număr de piese de îmbrăcăminte, fie cald fie frig, fie uscate, fie ude. Dacă opreau să bea apă erau penalizați, dacă lăsau pe altcineva să le toarne apa în sticle sau roteau robinetul cișmelelor în locul lor, nu pățeau nimic.

Tot protestând și certându-se de ani de zile cu stăpânul cursei, în 1924, după câteva etape, Henri Pelissier s-a retras împreună cu fratele său și un alt ciclist.

Dopajul, la ordinea zilei

În ziua retragerii, într-o cafenea, au ținut toți trei un fel de conferință de presă fiind luați la întrebări de Albert Londres. Aș zice că a fost o conferința de presă antologică prin faptul că cei trei cicliști au spus, cu nonșalanță, totul. Pe lângă motivele regulamentului absurd Henri Pelissier i-a spus lui Londres:

„- Nu aveți idee de ce este cu adevărat Turul Franței. E un calvar. Până și Drumul Crucii nu avea decât 14 etape, în timp ce Drumul nostru numără 15. Suferim de la început până la sfârșit. Vreți să știți cum de funcționăm? Uite…(din geantă scoate o fiolă).

– Asta-i cocaină pentru ochii, ăsta-i cloroform pentru gingii…

– Asta-i cremă pentru a îmi încălzii genunchii, spune Ville (al 3-lea ciclist n.a.)

– Și pilule? Vreți să vedeți pilulele? Uite și pilulele. Toți trei scot trei cutii fiecare.

– Pe scurt, zice Francis (fratele lui Henri) funcționăm cu dinamită!”.

Conferință de presă din 1924. Archives Nationales

În mod miraculos, pe internet am găsit o poză de la această conferință de presă. Ciclistul din stânga este Henri Pelessier iar domnul din stânga cu barbă și pălărie este Albert Londres.

Trebuie menționat că la acea dată dopajul nu era interzis în cursele cicliste (există mărturii că încă de la prima ediție dopajul era ceva curent, deci nimic nou sub soare după 110 ani).

Era interzis să ai un tricou în plus sau unul în minus la sfârșitul etapei față de câte aveai la plecare. Temperamentul vulcanic și certăreț al lui Henri Pelissier l-a însoțit și în viața civilă pana…la moarte, moarte survenită într-o zi de 1 Mai, 1935 (nu există indicii cum ca Ziua Internațională a Muncii a avut vreo influența asupra evenimentelor).

În acea zi o tânăra femeie, cu 20 de ani mai puțin decât el, în urma unei dispute conjugale, amenințată și rănită cu un cuțit pe față, se refugiază în dormitor, deschide un sertar, scoate un pistol și îl doboară pe marele ciclist cu cinci gloanțe. Ironia sorții face ca acel pistol să fie același pistol cu care se sinucisese cu doi ani înainte fosta soție a lui Henri (dusă la exasperare, se pare, de felul său de a fi). Și camera în care este împușcat era aceiași cameră în care avusese loc cealaltă dramă…

La proces, dat fiind renumele lui Henri Pelissier de violent scandalagiu, judecătorii au pronunțat o condamnare cu suspendare. Cu alte cuvinte un fel de achitare. Astfel își sfârșea zilele un mare și talentat ciclist al epocii eroice a Turului Franței.

Nota redacției: articolul a apărut inițial în revista LaPunkt. Autorul trăiește la Montreal și acest articol e reprodus cu acordul său.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

COVID-19. Descoperire științifică majoră la Montreal: administrarea de colchicină, un succes

Institutul de cardiologie din Montreal (ICM) a anunțat că studiul clinic COLCORONA a furnizat rezultate convingătoare din punct de...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -