La fel ca la toate turneele finale de după 1998, am privit cu interes relativ scăzut partidele din Rusia. Totuși, pe alocuri, am mai tresărit câteodată, furat de amintiri, și m-am surprins cautând pe ecran vreo pasă genială a lui Hagi sau vreun gol al lui Răducioiu și așa mi-am adus aminte că iată, s-au făcut 20 de ani de când România nu a mai trecut pe la Cupa Mondială.
Ultima noastră apariție a fost în optimile din Franța (care avea să devină și atunci campioană mondială), în meciul în care Croația (la vremea respectivă, debutantă la un turneu final), ne-a învins cu 1-0 prin golul marcat din penalty de Davor Suker, actualul președinte al federației tării sale. Ultima noastră victorie la o cupă mondială a rămas acel 2-1 cu Anglia, din grupe….urmat de un egal de palmares cu Tunisia, la care ai noștri s-au prezentat cu părul vopsit în galben. Toți adversarii noștri de atunci au fost prezenți și în Rusia. Noi am preferat să boicotăm, spre a ne arăta probabil dezaprobarea față de dictatorul Putin.
De atunci însă s-a lăsat seceta, iar povestea cupei mondiale se scrie fără noi. Vopsitul părului din 1998 a marcat, predarea ștafetei de forță a Balcanilor către amicii croați, care după ce ne-au bătut, au terminat pe locul 3, iar de atunci au participat la alte patru turnee finale. Iar la ultimul, chiar au întrecut toate așteptările.
Mi-a plăcut fotbalul de mic copil, atât să îl joc cât și să îl urmăresc, dar cum nu este teatru sau film, este greu să te uiți cu pasiune atunci când “ai tăi” nu sunt pe teren. Așa că de axact 20 de ani încoace, la fiecare Cupă Mondială, sunt nevoit să îmi aleg echipe de suflet-surogat, pentru că altfel aș adormi la televizor, iar floricelele și berea nu ar avea nici un gust.
La început, mi-am ales să țin cu Spania, dar dezamăgirea mea avea să fie rapidă, federația spaniolă luând decizia de a schimbă antrenorul naționalei iberice fix cu o zi înainte de debut.
Ca urmare, campioana mondială din 2010 a jucat greoi, fără inspirație într-o grupă destul de ușoară, fiind apoi eliminată la lovituri de departajare de Rusia. Mai mult din simpatie pentru Messi, am mai sperat că Argentina va face un turneu memorabil, dar nici aici nu a fost să fie. După optimi, am ales să “’țin” mai departe cu Croația.
Cea mai mare surpriză în fază grupelor a produs-o micuța echipă a Coreei de Sud, care a trimis acasă după un 2-0 campioană en titre, Germania, provocând entuziasm în întreaga lume (dacă vă mirați de ce ne bucurăm cu toții când “cei mari” iau bătaie, amintiți-vă de povestea lui David și Goliat).
În rest, grupele au scos în evidentă superioritatea echipelor cu joc colectiv bine conturat, care știu să facă și fază de atac și de apărare cu aceeași eficacitate (Franța, Belgia, Uruguay, Croația), asupra echipelor conduse de vedete – vezi Argentina lui Messi sau Portugalia lui Ronaldo, ceea ce arată că vremea vedetelor a trecut.
Brazilia, eternă favorită a mondialelor, cu un Neimar talentat în două roluri – de atacant și de cerșetor de lovituri libere – a reușit să atingă sferturile, dar și-a arătat clar limitele contra Belgiei, echipă capabilă de contra-atacuri năucitoare. Anglia a avut de asemenea un parcurs mai lung decât de obicei, atingând semifinalele și visând la finală, pentru o repriză.
Neașteptata finalistă Croația a impresionat prin joc colectiv solid, tehnic, cu plimbat (uneori excesiv) balonul și a acoperit foarte bine toate zonele. În plus, au avut o reziliență care la noi românii lipsește – croații au fost conduși de fiecare dată în meciurile eliminatorii, reușind să revină de trei ori și să câștige după prelungiri (cu Danemarca, Rusia și Anglia). Astfel, balcanicii au ajuns în finală obosiți, dar fericiți, având cu 90 de minute mai multe jucate decât adversarii lor francezi.
Cât despre finală, nu ar fi mare lucru de spus. Alcătuind o echipă fără fisură, capabili de o apărare supra-aglomerată și de contra-atacuri de mare viteză, francezii au așteptat cu răbdare cadourile din partea partenerilor: o lovitură liberă plus un penalty, ușor obținute au scris istoria primei reprize. Iar în a două repriză, câteva contre conduse de vitezistul Mbape, nouă vedetă a fotbalului mondial (are doar 19 ani!), au pus capac luptei.
Deși înfrânți, croații au putut celebra împreună cu simpatica lor președintă un traseu de poveste, care a început, tot nu pot să uit, exact acum 20 de ani, de la ultima participare a României…
Oare cât timp trebuie să mai treacă să nu mai fim nevoiți să ținem cu alții?
